O moștenire de suflet: Povestea unei familii din Ploiești

— Nu pot să cred, Mihai! Ai înnebunit? Cum să nu ne dai și nouă partea noastră?
Vocea fiului meu, Vlad, răsuna în bucătăria mică, plină de aburii ciorbei de perișoare. Era 2 ianuarie, iar afară ningea ca-n povești. Pe masa veche, biletul de la loto stătea între noi ca un verdict.

Cu două zile înainte, viața mea obișnuită de inginer pensionar din Ploiești fusese dată peste cap: câștigasem 70 de milioane de euro la loto. Irina, soția mea, plângea și râdea în același timp când am aflat. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, gândindu-mă la ce urmează.

— Vlad, nu e vorba că nu vrem să vă ajutăm, dar… nu cred că banii ăștia ar trebui să vă schimbe viața peste noapte. Am muncit toată viața să vă învățăm ce înseamnă responsabilitatea. Dacă vă dăm milioane, ce veți mai învăța?

Vlad a dat cu pumnul în masă. Maria, fiica noastră cea mică, s-a retras într-un colț, cu ochii în lacrimi.

— Tata, tu nu vezi că toată lumea ar face altfel? Toți ar cumpăra case, mașini, ar pleca în vacanțe! De ce trebuie să fim noi altfel?

Irina a oftat adânc și i-a luat mâna Mariei.

— Pentru că noi știm ce înseamnă să nu ai. Și știm cât de ușor poți pierde totul dacă nu ai grijă.

În zilele următoare, telefoanele nu au mai tăcut. Rude îndepărtate, prieteni vechi, vecini care nu ne băgaseră în seamă niciodată — toți voiau „să ne felicite”. Simțeam cum presiunea crește cu fiecare vizită și fiecare privire plină de așteptări.

Am stat nopți întregi cu Irina și am făcut liste: ce ne trebuie nouă cu adevărat? O casă mai bună? Da. Sănătate pentru noi și copii? Sigur. Dar restul? Ce facem cu atâția bani?

Irina a venit într-o seară cu o idee care mi-a dat fiori.

— Mihai, dacă am face ceva bun cu ei? Să ajutăm copiii din centrele de plasament. Să renovăm spitalul unde m-am operat anul trecut. Să facem burse pentru studenți săraci…

Am simțit cum mi se strânge inima. Era o idee frumoasă, dar mă temeam de reacția copiilor.

— Și dacă Vlad și Maria nu vor înțelege niciodată? Dacă ne vor urî?

Irina m-a privit drept în ochi:

— Mai bine să ne urască pentru că am făcut bine decât să ne iubească pentru că le-am dat totul pe tavă.

A doua zi am chemat copiii la masă. Le-am spus planul nostru: o parte din bani va merge către ei — suficient cât să-și cumpere o locuință decentă și să-și înceapă viața pe picioarele lor. Restul îl vom dona către cauze care ne-au atins sufletul.

Vlad a izbucnit:

— Nu-mi vine să cred! Toată viața am tras cu dinții să avem mai mult și acum când avem… îi dai pe toți străinilor!

Maria a început să plângă:

— Tata, eu nu vreau să fiu săracă toată viața!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar am rămas ferm.

— Nu veți fi săraci. Dar nici nu vreau să vă pierd în goana după bani. Vreau să vă păstrați sufletul curat.

Au urmat luni grele. Vlad nu mi-a vorbit aproape deloc. Maria s-a mutat la prietenul ei. Vecinii au început să bârfească: „Uite-i și pe ăștia, s-au trezit milionari și acum se cred sfinți!”

Dar Irina și cu mine am mers mai departe. Am renovat secția de pediatrie a spitalului județean. Am cumpărat calculatoare pentru copiii dintr-un sat uitat de lume din Prahova. Am plătit operații pentru trei copii bolnavi de inimă.

Într-o zi, la câteva luni după ce totul a început, Vlad a venit acasă. Avea ochii roșii și părea obosit.

— Tata… am fost la spitalul ăla unde ai donat banii. Am văzut copiii ăia… Cred că am fost egoist. Poate ai avut dreptate.

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Maria a venit și ea acasă după un timp. Ne-am strâns toți patru la masă, ca pe vremuri.

Nu știu dacă am făcut alegerea perfectă. Poate că am greșit față de copiii mei. Dar știu sigur că am făcut ceva bun pentru alții.

Mă întreb adesea: oare ce contează mai mult — să le dai copiilor totul sau să-i înveți să fie oameni? Voi ce ați fi făcut în locul meu?