O săptămână la socri: între așteptări și dezamăgiri

— Nu pune sare peste cartofi, Ilinca, că deja am pus eu! vocea soacrei mele, doamna Margareta, a tăiat aerul din bucătăria mică, cu miros de ceapă prăjită și mușama veche. Mâna mi-a rămas suspendată deasupra oalei, iar privirea ei tăioasă m-a făcut să mă simt ca o fetiță prinsă cu mâța-n sac. Soțul meu, Vlad, s-a prefăcut că nu aude și a ieșit pe terasă să fumeze. În acel moment am știut că weekendul acesta nu va fi deloc ceea ce sperasem.

Venisem la țară, în satul Ciorogârla, cu gândul să mă apropii de familia lui Vlad. Era prima dată când rămâneam peste noapte la soacră-mea, după trei ani de căsnicie. Îmi imaginam seri liniștite la povești, miros de fân proaspăt și poate chiar o plimbare pe uliță. În schimb, încă din prima oră am simțit că pășesc pe un câmp minat.

Margareta era genul de femeie care nu-și arată niciodată slăbiciunile. Avea 62 de ani, părul prins mereu în coc și ochii mici, iscoditori. Nu-i scăpa nimic. De fiecare dată când încercam să ajut cu ceva, mă corecta sau îmi lua lucrul din mână. „Lasă, mamă, că nu-i așa cum faci tu la oraș!” sau „Aici avem alte obiceiuri!” — replici care mă făceau să mă simt ca o intrusă.

În a doua zi, când am încercat să spăl vasele după prânz, Margareta a venit lângă mine și a început să le reia una câte una. „Nu se spală așa, Ilinca! Uite, vezi? Ai lăsat grăsime pe farfurie.” M-am simțit umilită. Am ieșit în curte, unde Vlad discuta cu fratele lui mai mic, Doru. Am încercat să-i spun ce simt:

— Vlad, nu mai pot. Parcă orice fac e greșit. De ce nu-i spui ceva?

El a ridicat din umeri:
— Așa e mama… Nu te supăra pe ea. Știi că ține la tine.

Dar eu nu simțeam deloc asta. Simțeam doar că nu sunt destul de bună pentru familia lor.

Seara, la masă, discuția a alunecat spre subiectul copiilor. Margareta a oftat teatral:
— Pe vremea mea, la vârsta voastră aveam deja doi copii. Acum toată lumea se gândește doar la carieră și la bani…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad s-a uitat la mine cu o privire rugătoare: „Nu răspunde!” Dar nu m-am putut abține:
— Doamnă Margareta, vrem și noi copii, dar nu e chiar atât de simplu…

Ea a dat ochii peste cap:
— Nu e simplu pentru cine nu vrea! Dacă vrei cu adevărat, faci!

M-am ridicat de la masă și am ieșit afară. Am plâns în grădină, printre roșiile verzi și găinile care cotcodăceau nepăsătoare. M-am simțit mică și neputincioasă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Margareta vorbind la telefon cu sora ei:
— Nu știu ce să zic despre fata asta a lui Vlad… Parcă nu-i de-a noastră. Nu știe să facă nimic ca lumea.

M-a văzut în ușă și s-a oprit brusc. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

După prânz, Vlad a încercat să detensioneze atmosfera:
— Hai să mergem la pescuit pe baltă! Poate ne mai relaxăm.

Dar Margareta a intervenit:
— Las’ că mergeți voi! Ilinca rămâne cu mine să mă ajute la dulceață.

Am rămas singure în bucătărie. Timp de două ore am curățat cireșe în tăcere apăsătoare. La un moment dat, Margareta a oftat:
— Nu te supăra pe mine, fată dragă… Dar eu am muncit toată viața pentru familia asta. Mi-e greu să văd că lucrurile se schimbă atât de repede.

Am încercat să-i explic că nu vreau să o supăr, dar că am nevoie de puțin spațiu și înțelegere. Ea a dat din cap absent:
— Poate ai dreptate… Dar eu tot cred că femeia trebuie să știe să țină casa.

Când Vlad s-a întors, m-a găsit plângând în camera de oaspeți.
— Ilinca… hai acasă. Nu merită să te consumi atât.

În drum spre București am tăcut amândoi mult timp. Apoi Vlad a spus încet:
— Îmi pare rău… N-am știut că e atât de greu pentru tine.

Am ajuns acasă epuizată sufletește. În zilele următoare am evitat orice discuție despre vizite la țară sau familie extinsă. Vlad a încercat să medieze între mine și mama lui prin telefon, dar eu nu mai voiam să aud nimic.

Au trecut luni de atunci și încă simt gustul amar al acelui weekend. Relația mea cu Vlad s-a schimbat — suntem mai rezervați când vine vorba de familie. M-am întrebat adesea dacă nu cumva eu sunt problema; dacă ar trebui să fiu mai tolerantă sau mai dispusă la compromisuri.

Dar apoi îmi amintesc cât de greu e să fii mereu cea care cedează.

Oare chiar putem construi o punte între două lumi atât de diferite? Sau uneori e mai sănătos să recunoaștem că unele distanțe nu pot fi parcurse fără să ne pierdem pe noi înșine?