O viață schimbată de un copil lăsat la ușă

— Nora, deschide! Te rog, deschide! — vocea Marianei răsuna disperată pe holul blocului, în timp ce bătea cu pumnii în ușă. Era trecut de miezul nopții și mă trezisem speriată, cu inima bubuindu-mi în piept. Am deschis ușa și am văzut-o pe Mariana cu ochii roșii de plâns, ținând strâns de mână un băiețel firav, cu obrajii murdari de lacrimi. — Nu mai pot, Nora… Nu mai pot! Ai grijă de el, te rog! — a șoptit printre suspine, apoi a fugit pe scări fără să privească înapoi. Am rămas în prag, cu copilul privind speriat spre mine.

Așa a început totul. Aveam 52 de ani atunci, văduvă de aproape un deceniu, cu o viață liniștită, dar goală. Nu avusesem copii niciodată; soțul meu, Doru, murise tânăr, iar eu mă obișnuisem cu singurătatea. Dar în acea noapte, când l-am luat pe Eric în brațe și i-am șoptit că totul va fi bine, am simțit cum ceva se rupe și se reconstruiește în mine.

Eric avea doar cinci ani. În primele zile nu vorbea aproape deloc. Se uita la mine cu ochi mari și triști, iar noaptea plângea încet sub pătură. Îi pregăteam ceai cald și îi citeam povești, deși nu știam dacă mă ascultă. Într-o dimineață, după o săptămână de tăcere, mi-a spus încet: — Mami nu se mai întoarce, nu-i așa? Am simțit un nod în gât și am încercat să nu plâng. — Nu știu, puiule… Dar eu sunt aici cu tine.

Vecinii au început să vorbească. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune. — Ce-ți trebuie ție bătaia asta de cap la vârsta asta? — mi-a spus doamna Lidia de la trei. — Copiii altora aduc numai necazuri! Dar eu nu puteam să-l las pe Eric singur. Am început să alerg pe la Protecția Copilului, să completez hârtii peste hârtii. Birocrația era sufocantă. — Doamnă, nu aveți vârstă potrivită pentru adopție! — mi-a spus o funcționară acră. — Dar cine altcineva să aibă grijă de el? — am izbucnit eu. — Vreți să-l trimiteți la centru?

Au urmat luni de vizite acasă, anchete sociale și interviuri interminabile. Eric se obișnuise cu mine; îmi spunea „mama Nora” și mă ținea strâns de mână când mergeam la piață. Într-o zi, când am primit decizia că pot deveni asistent maternal pentru el, am plâns de bucurie ca un copil.

Dar viața nu s-a liniștit. Mariana nu s-a mai întors niciodată. Am aflat că fugise în Italia cu un bărbat care îi promisese o viață mai bună. Eric a crescut sub ochii mei: timid la început, apoi tot mai curios și vesel. Îl duceam la grădiniță, îi făceam sandvișuri cu unt și gem și îi citeam din „Amintiri din copilărie”.

Când Eric a împlinit zece ani, am primit un telefon care mi-a schimbat din nou viața. — Doamnă Nora, avem o fetiță abandonată la spital. Nu v-ar interesa să o luați în plasament? Am stat o noapte întreagă pe gânduri. Aveam deja 57 de ani și mă temeam că nu voi face față. Dar Eric s-a uitat la mine și mi-a spus: — Să nu fie singură ca mine…

Așa a venit Ana în viața noastră: o fetiță slabă, cu ochi negri ca tăciunele și o privire sfioasă. La început nu vorbea deloc; se ascundea după perdele și se speria de orice zgomot. Am avut răbdare cu ea, i-am cântat cântece de leagăn și am lăsat-o să doarmă lângă mine când avea coșmaruri.

Anii au trecut repede. Am devenit „mama Nora” pentru încă trei copii abandonați: Vlad, Ionuț și Maria. Casa mea era mereu plină de râsete, certuri pentru telecomandă și miros de clătite proaspete. Dar nu totul era roz: uneori copiii aveau crize de furie sau tristețe inexplicabilă; alteori mă simțeam copleșită de oboseală sau teamă că nu voi fi suficient pentru ei.

Familia mea nu m-a susținut mereu. Sora mea mai mare, Viorica, mi-a spus într-o zi: — Tu nu vezi că te sacrifici degeaba? Nu sunt copiii tăi! Dar eu simțeam că sunt ai mei prin dragostea pe care le-o dăruiam zi de zi.

Când Eric a terminat liceul și a venit acasă cu diploma în mână, m-a îmbrățișat strâns: — Fără tine n-aș fi ajuns aici! Ana a devenit asistent medical și îi ajută pe alții ca ea; Vlad e student la Politehnică; Ionuț face sport de performanță; Maria pictează tablouri minunate.

Acum am 65 de ani și casa e mai liniștită decât înainte. Copiii vin des în vizită; uneori stăm la povești până târziu sau gătim împreună sarmale ca pe vremuri. Mă uit la pozele din sufragerie și mă întreb: dacă n-aș fi deschis ușa atunci… ce s-ar fi ales de viețile noastre?

Poate că nu sângele ne leagă cel mai tare, ci alegerile pe care le facem din iubire. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să vă schimbați viața pentru un copil abandonat?