O viață trăită pentru alții: Mă mai pot regăsi pe mine însămi?

— Mamă, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! vocea Irinei răsună tăios din sufragerie. M-am oprit cu lingura în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când copiii mei găseau ceva de reproșat. Nu mai știam dacă sunt obosită sau doar golită de sens.

Am crescut în Ploiești, într-un apartament cu două camere, unde tata ridica vocea la orice greșeală și mama își cerea scuze pentru orice. De mică am învățat că datoria mea e să am grijă de ceilalți. Să nu deranjez, să nu cer prea mult. Să fiu „fata bună”. Așa am ajuns să mă mărit la 22 de ani cu Viorel, un bărbat liniștit, dar rece, care nu mi-a spus niciodată că mă iubește, dar nici nu m-a bătut. „E destul”, îmi spunea mama. „Sunt femei care o duc mai rău.”

Anii au trecut ca o apă tulbure. Am făcut doi copii: Irina și Radu. Pentru ei am renunțat la facultate, la prieteni, la orice vis care nu avea legătură cu familia. Diminețile mele începeau cu trezit devreme, pregătit pachete, alergat la piață, spălat rufe și terminau târziu în noapte, când Viorel adormea cu televizorul deschis și eu rămâneam singură cu gândurile mele.

— Mamă, tu nu te-ai gândit niciodată să faci ceva pentru tine? m-a întrebat Irina într-o seară, când avea 17 ani și tocmai se certase cu mine că nu o las la mare cu prietenii.

— Pentru mine? Ce să fac pentru mine? am răspuns fără să clipesc.

— Nu știu… să mergi undeva, să ai un hobby… Să ieși cu cineva la cafea!

Am râs atunci, dar râsul meu era gol. Nu știam ce să-i spun. Nu știam cine sunt fără ei.

Când copiii au plecat la facultate, casa a devenit brusc prea mare și prea tăcută. Viorel era tot mai absent, prins în problemele lui de serviciu și în meciurile de fotbal. Eu rămâneam ore întregi pe balcon, privind oamenii care treceau pe stradă și întrebându-mă dacă viața mea chiar a avut vreun sens.

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la prietena mea din liceu, Mariana. Îmi scria din Cluj: „Vino să mă vezi! Aici lumea e altfel. Oamenii râd pe stradă!” Am simțit un fior ciudat. Să plec undeva singură? Să văd lumea? Dar cine eram eu fără rolul de mamă?

Am strâns curajul și i-am spus lui Viorel:

— M-a invitat Mariana la Cluj. M-aș duce câteva zile…

S-a uitat la mine ca la o nebună:

— Ce-ți veni? La vârsta ta? Ce să cauți acolo?

— Să văd și eu altceva… Să respir.

A dat din umeri și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am plâns atunci ca un copil pedepsit.

Totuși, am plecat. Pentru prima dată în viața mea am urcat singură într-un tren. În Cluj am descoperit o lume nouă: cafenele pline de tineri care râdeau zgomotos, femei de vârsta mea care mergeau la teatru sau pictau în parc. Mariana m-a dus la o expoziție de fotografie și am simțit cum mi se deschide sufletul.

— Tu ce-ți dorești cu adevărat? m-a întrebat ea într-o seară.

Nu am știut ce să-i răspund. Mi-am dat seama că nu m-am întrebat niciodată asta.

Când m-am întors acasă, Viorel era supărat:

— Ai cheltuit bani degeaba! Ce-ai rezolvat?

— Am văzut că se poate trăi și altfel…

A râs ironic:

— La vârsta ta? Las-o baltă!

Irina mi-a scris pe WhatsApp: „Mamă, te admir că ai avut curaj! Poate ar trebui să faci mai des ceva pentru tine.”

Radu nu a zis nimic. El oricum vorbește puțin cu mine.

De atunci au trecut doi ani. Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură. Am cunoscut femei ca mine: obosite, dar dornice să simtă că viața nu s-a terminat odată cu plecarea copiilor. Viorel s-a retras tot mai mult în lumea lui. Uneori mă întreb dacă nu cumva ne-am pierdut unul pe altul pe drum.

Într-o seară, Irina m-a sunat plângând:

— Mamă, sunt obosită… Nu știu dacă fac bine ce fac…

Am simțit un nod în gât. I-am spus:

— Nu trăi doar pentru alții, Irina! Gândește-te și la tine…

Mi-am dat seama că abia acum pot da sfaturi pe care mi-aș fi dorit să le aud și eu cândva.

Acum stau pe balconul meu mic din Ploiești și privesc apusul. Îmi dau seama că am trăit aproape jumătate de secol fără să mă cunosc cu adevărat. Oare câte femei ca mine există în România? Câte dintre noi au curajul să-și pună întrebarea: „Cine sunt eu dincolo de rolurile pe care le joc pentru ceilalți?”