O zi care mi-a schimbat viața: Soțul meu nu mai e același, dar nici eu

— Nu, Mihai! Nu acolo, lasă grebla! strigam din pragul bucătăriei, cu șorțul plin de făină și mâinile tremurând de nervi. Dar Mihai, încăpățânat ca întotdeauna, nici nu mă auzea. Îl vedeam cum se apleacă să ridice o piatră mare din grădină, cu acea forță pe care o invidiau toți vecinii. Era o zi obișnuită de aprilie, cu miros de pământ reavăn și promisiunea unei primăveri liniștite. Niciodată nu mi-am imaginat că în câteva secunde totul avea să se schimbe.

Am auzit doar un zgomot surd și apoi liniște. Când am ieșit în curte, Mihai era întins pe jos, cu ochii dați peste cap și gura strâmbă. Am urlat după ajutor, am sunat la 112 cu mâinile înghețate și inima bubuind în piept. Vecina, tanti Florica, a venit alergând și m-a ținut de umeri să nu cad și eu. „O să fie bine, dragă, o să vezi”, spunea ea, dar vocea îi tremura. Ambulanța a venit repede, dar timpul s-a dilatat ca într-un vis urât.

La spital, doctorul Radu m-a privit cu ochii lui obosiți: „Soțul dumneavoastră a suferit un accident vascular cerebral sever. Va supraviețui, dar recuperarea va fi lungă și dificilă.” Am simțit că mă prăbușesc. Mihai era tot ce aveam mai drag pe lume. Era bărbatul care mă făcea să râd la nunți și să plâng la filme proaste. Era tatăl copiilor mei, sprijinul meu.

Când l-au adus acasă după două luni de spitalizare, nu mai era același om. Jumătate din corp îi era amorțit, vorbea greu și uitase multe lucruri simple: cum se leagă șireturile sau cum se folosește telecomanda. Dar cel mai greu era privirea lui pierdută. Uneori mă privea ca pe o străină.

Am devenit brusc infirmieră, bucătăreasă, psiholog și administrator de gospodărie. Copiii noștri, Andreea și Vlad, încercau să-l ajute cum puteau. Vlad îl plimba prin curte cu răbdare, iar Andreea îi citea ziarul cu voce tare. Dar tensiunile au început să crească. Vlad a început să lipsească tot mai des de acasă, iar Andreea s-a închis în camera ei cu orele.

— Mamă, nu mai suport! Nu mai e tata! De ce trebuie să trăim așa? mi-a spus într-o seară Andreea printre lacrimi.

Nu aveam răspunsuri. Mă simțeam vinovată că îi cer să fie puternici când eu însămi eram la capătul puterilor. Sora mea, Mariana, mă suna zilnic:

— Tu nu vezi că te distrugi? Lasă-l la un centru specializat! Ai dreptul la viața ta!

Dar cum să-l las? Cum să abandonez omul care mi-a fost alături 20 de ani? Îmi aminteam de serile când dansam în bucătărie sau când ne certam pe cine spală vasele. Acum totul era redus la pastile, scutece și exerciții de recuperare.

Uneori mă trezeam noaptea plângând în baie ca să nu mă audă nimeni. Mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam: cearcăne adânci, părul cărunt la tâmple și o tristețe care nu se mai dădea dusă.

Prietenii au început să dispară unul câte unul. „Nu vrem să te deranjăm”, spuneau ei politicos la telefon. Dar știam că nu suportau să-l vadă pe Mihai așa. Nici eu nu suportam uneori.

Într-o zi, am cedat nervos. L-am certat pe Mihai pentru că vărsase supa pe masă. El s-a uitat la mine cu ochii mari și umezi:

— Îmi pare rău… Nu vreau să fiu o povară…

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. L-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi până ne-au durut ochii.

Au trecut doi ani de atunci. Viața noastră e departe de ce a fost. Mihai merge greu cu bastonul, vorbește încet și uită des numele oamenilor dragi. Eu am învățat să trăiesc cu oboseala cronică și cu dorul de omul care era odată.

Familia e încă împărțită: Mariana insistă să-l duc la centru; copiii mei sunt când reci, când calzi; vecinii mă privesc cu milă sau curiozitate. Dar eu nu pot pleca. Nu pot renunța la el.

Mă întreb uneori: cât poți sacrifica din tine pentru cel pe care îl iubești? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la fericire? Poate cineva să-mi răspundă?