O zi la supermarket care mi-a schimbat viața: Singurătatea bătrâneții în România

— Doamnă, vă rog, dacă nu vă grăbiți, lăsați-mă să trec înainte!
Vocea tânărului din spatele meu era tăioasă, nerăbdătoare. Mâinile îmi tremurau pe coșul de cumpărături, încercând să găsesc portofelul în geanta mea veche, plină de bonuri și plicuri cu medicamente. În fața casierei, simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine. M-am bâlbâit:
— Îmi cer scuze… încerc să…
— Haideți, doamnă, că nu avem toată ziua! a mai spus cineva, o femeie cu părul vopsit într-un roșu strident.

M-am simțit mică, invizibilă, ca și cum nu mai aveam dreptul să ocup locul acela în coadă. Întreaga viață am fost o femeie puternică — am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Viorel, a murit într-un accident la combinat. Am muncit la fabrica de textile din Piatra Neamț peste treizeci de ani, am tras din greu pentru fiecare leu. Dar acum, la 74 de ani, cu genunchii care mă dor și cu inima care bate tot mai încet, lumea pare să nu mai aibă răbdare cu mine.

— Nu vă supărați, doamnă, aveți nevoie de ajutor? a întrebat casiera, o fată tânără cu ochi obosiți.

Am dat din cap că nu, deși mi-ar fi prins bine să mă ajute cineva să pun cumpărăturile în sacoșă. Dar mândria nu mă lăsa. Am plătit și am ieșit încet din Biedronka — da, la noi în oraș au apărut supermarketuri poloneze, iar lumea merge acolo pentru că e mai ieftin. Pe trotuar, am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu pentru că m-a certat cineva sau pentru că mi-a fost greu să car plasa cu cartofi și pâine. Ci pentru că, pentru prima dată, m-am simțit cu adevărat singură.

Copiii mei sunt departe. Raluca e la Cluj, are serviciu bun la bancă și doi copii mici. Rareori mă sună — mereu e pe fugă: „Mamă, te sun eu mai târziu!” Vlad e în Germania de zece ani. Trimite bani când poate, dar vocea lui e tot mai străină la telefon. „Mamă, aici e greu… poate la vară vin.” Dar vara trece și el nu vine.

Ajunsă acasă, am lăsat sacoșa pe masă și m-am prăbușit pe scaun. Am privit pereții goi ai apartamentului meu de la etajul patru și am simțit cum liniștea apasă ca o pătură grea. Mi-am amintit de vremurile când casa era plină de râsete și gălăgie — când Raluca și Vlad se certau pe telecomandă sau când Viorel aducea pâine caldă de la brutărie.

Telefonul a sunat brusc. Era vecina mea, tanti Marioara.
— Viorica, ai ajuns acasă? Ai nevoie de ceva?
— Nu, mulțumesc… doar că… azi la magazin… oamenii nu mai au răbdare cu noi.
— Las’ că știu eu! Și mie mi-au zis să mă mișc mai repede… Parcă suntem niște piedici pentru ei.

Am râs amar împreună. Dar râsul nostru era plin de tristețe. Ne-am promis să bem o cafea împreună a doua zi.

Seara, am încercat să-i sun pe copii. Raluca nu a răspuns. Vlad mi-a scris un mesaj sec: „Sunt la muncă. Te sun mâine.” M-am uitat la poza lor din sufragerie — doi copii frumoși, cu ochi luminoși. Unde s-au dus anii aceia? Unde s-a dus dragostea lor?

A doua zi dimineață, am ieșit pe bancă în fața blocului. Erau acolo câteva bătrâne ca mine: tanti Marioara, domnul Ilie care abia mai merge cu bastonul, și doamna Stela care mereu aduce prăjituri uscate pentru toată lumea.

— Ați văzut ce s-a întâmplat ieri la Biedronka? a început Marioara.
— Da, am fost și eu acolo… Nu mai avem loc în lumea asta nouă.

Am început să povestim fiecare despre copiii plecați, despre pensiile mici și despre cum ne e frică să ne îmbolnăvim — că nu are cine să ne ducă la doctor sau să ne aducă medicamentele.

— Eu cred că am devenit invizibili pentru ei… Pentru toți! a spus domnul Ilie cu glas stins.

M-am gândit atunci: oare chiar așa este? Oare copiii noștri ne-au uitat? Oare societatea asta nouă nu mai are nevoie de bătrâni?

În acea după-amiază, Raluca m-a sunat în sfârșit.
— Mamă, scuză-mă că nu te-am sunat ieri… Am avut ședințe toată ziua și copiii au fost răciți…
— E în regulă, draga mea. Doar voiam să-ți aud vocea.
— Mamă… știi că te iubim. Poate reușim să venim la Paște…

Am închis telefonul cu un nod în gât. Știam că nu va veni nici de Paște. Dar m-am bucurat măcar de câteva minute de atenție.

În seara aceea am scris în jurnal:
„Astăzi am realizat cât de ușor poți deveni invizibil când îmbătrânești. Oamenii te grăbesc la coadă, copiii te uită printre problemele lor, iar tu rămâi cu amintirile și cu dorul.”

M-am întrebat: oare așa trebuie să fie bătrânețea? Să devii o povară? Să nu mai contezi decât ca o cifră pe un bon fiscal sau ca un număr pe lista de pensii?

Poate că nu pot schimba lumea sau felul în care mă privesc ceilalți. Dar pot să vorbesc despre asta — poate cineva va asculta și va înțelege cât de mult doare singurătatea bătrâneții.

Oare câți dintre noi trăim aceeași poveste? Câți bătrâni se simt invizibili în fiecare zi? Voi ce credeți — putem face ceva ca bătrânețea să fie mai demnă și mai puțin singuratică?