Pânza de minciuni a fiicei mele

— Nu mai suport, mama! Lasă-mă în pace! — vocea Ioanei răsună ca un trăsnet în sufrageria noastră mică, tapetată cu amintiri vechi și fotografii de familie. Mă uit la ea, la ochii ei negri, plini de furie și revoltă, și nu-mi recunosc copilul. Parcă peste noapte, fata mea blândă și sinceră s-a transformat într-o străină care mă privește cu ură.

— Ioana, te rog, nu mai ridica tonul! Vreau doar să vorbim ca două persoane normale, îi spun încercând să-mi stăpânesc vocea care tremură. Dar ea deja își trântește ușa camerei, lăsându-mă singură cu ecoul reproșurilor ei.

Așa a început totul. O ceartă despre o notă mică la matematică, o minciună nevinovată despre unde fusese după școală. La început am crezut că e doar o fază, că adolescența îi joacă feste. Dar minciunile au crescut ca un bulgăre de zăpadă. Am găsit țigări ascunse în ghiozdanul ei, apoi am aflat de la dirigintă că lipsea de la ore. Când am încercat să discutăm, mi-a spus că nu mă privește ce face cu viața ei.

Soțul meu, Doru, era mereu plecat cu serviciul. — Las-o, femeie, așa sunt toți adolescenții. O să-i treacă! — îmi spunea el seara, când îi povesteam printre lacrimi ce se întâmplase peste zi. Dar eu simțeam că pierd controlul, că fiica mea se afundă într-o lume pe care nu o pot înțelege.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la poliție. Ioana fusese prinsă într-un parc din cartier cu un grup de tineri care consumau alcool. M-am dus după ea cu inima cât un purice. Când am ajuns la secție, m-a privit sfidător și mi-a spus printre dinți:

— Nu e vina mea că nu mă lași să trăiesc!

Am simțit atunci că tot ce am construit împreună s-a prăbușit. Am încercat să vorbesc cu ea acasă, să-i explic cât de mult mă doare comportamentul ei. Dar răspunsul era mereu același: minciuni peste minciuni.

— Am fost la bibliotecă, mama! — îmi spunea când venea târziu acasă, dar hainele ei miroseau a fum și parfum ieftin.

— De ce nu ai răspuns la telefon?

— Nu aveam semnal! — răspundea fără să clipească.

Am început să o urmăresc fără să vreau. Îi verificam telefonul, îi citeam mesajele. M-am simțit vinovată, dar disperarea era mai puternică decât orice rușine. Într-o zi am găsit un mesaj de la un băiat pe nume Radu: „Ne vedem diseară la garaj?” Inima mi-a stat în loc. Cine era acest Radu? Ce făcea Ioana cu el?

Am încercat să vorbesc cu ea deschis:

— Ioana, te rog, spune-mi adevărul! Cine e Radu?

— Un prieten! Ce vrei să știi? Nu e treaba ta!

— Ești sigură că nu te bagi în probleme?

— Nu mă crezi niciodată! — a țipat și a ieșit din casă trântind ușa.

În acea noapte n-a venit acasă. Am sunat-o de zeci de ori, am mers pe la prietenele ei, am întrebat vecinii. Nimeni nu știa nimic. Am stat pe holul blocului până dimineața, tremurând de frică și neputință. Când s-a întors, avea ochii roșii și fața palidă.

— Unde ai fost?

— La Radu… Am dormit acolo. Nu mai pot cu tine!

Am izbucnit în plâns. Nu mai știam ce să fac. Am încercat să vorbesc cu Doru despre terapie de familie, dar el a râs:

— Ce terapie? Suntem români, nu americani! O să-i treacă!

Dar nu i-a trecut. Minciunile au devenit tot mai sofisticate. Odată am găsit bani lipsă din portofel. Altă dată am primit un telefon de la școală: Ioana fusese prinsă copiind la examen.

— Toată lumea copiază! — mi-a spus ea când am confruntat-o.

Am început să mă întreb unde am greșit ca mamă. Poate am fost prea strictă? Poate prea permisivă? Poate că divorțul părinților mei m-a făcut să fiu prea protectoare cu ea? M-am simțit singură în lupta asta.

Într-o zi, mama mea m-a sunat:

— Nu mai plânge atâta după fată! Las-o să-și spargă capul dacă așa vrea!

Dar cum să las? Cum să stau și să privesc cum copilul meu se pierde?

Am încercat să-i scriu o scrisoare. I-am lăsat-o pe birou:

„Ioana,
Nu știu unde te-am pierdut pe drum. Îmi e dor de fetița mea care venea la mine cu orice problemă. Te iubesc și te voi iubi mereu, orice ai face. Dar te rog, spune-mi adevărul! Fără minciuni între noi.”

A citit-o și a venit la mine în cameră:

— Mama… nu știu de ce mint. Parcă nu pot altfel… Mi-e frică să nu te dezamăgesc.

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună mult timp. A fost prima dată după luni întregi când am simțit că mai există speranță.

Dar drumul spre vindecare a fost lung și plin de obstacole. Au urmat alte certuri, alte minciuni, alte nopți nedormite. Dar ceva s-a schimbat: Ioana a început să-mi spună uneori adevărul, chiar dacă era dureros.

Acum are 19 ani și e studentă la Litere în București. Relația noastră încă are cicatrici adânci, dar încercăm să reconstruim încrederea pas cu pas.

Mă uit la ea uneori și mă întreb: oare câți părinți trec prin asta și nu spun nimănui? Oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face dacă propriul copil v-ar minți zi de zi?