Pensionara care a gătit iubire și a primit tăcere

— Mamă, iar ai făcut sarmale? De câte ori să-ți spun că Irina nu mănâncă porc?
Vocea lui Radu răsună tăios din hol, în timp ce eu, cu șorțul plin de făină, încerc să-mi ascund mâinile tremurânde sub masă. Mă uit la farfuriile aburinde, la cozonacul proaspăt scos din cuptor, la tot ce am pregătit cu drag de dimineață. În fiecare zi, de trei ani încoace, de când m-am pensionat, casa mea miroase a copilărie și a speranță. Dar astăzi, mirosul e amestecat cu o tristețe grea.

— Am uitat, Radu, iartă-mă… Am făcut și o salată de vinete pentru Irina, știu că-i place.

Irina intră în bucătărie fără să mă privească. Își scoate telefonul din geantă și începe să tasteze. Niciun zâmbet, niciun cuvânt. Mă simt invizibilă. Mă agăț de amintiri: zilele când Radu venea acasă de la școală și mă îmbrățișa cu obrajii roșii de frig, când Irina râdea cu mine la masă înainte să se căsătorească. Acum totul e schimbat. Ei vin doar pentru că insist eu. Dacă nu i-aș suna, cred că n-ar mai trece pe aici cu săptămânile.

— Mama, nu trebuia să te deranjezi atât. Am fi putut comanda ceva rapid.

Radu își toarnă apă în pahar și se așază la masă fără să mă privească. Irina stă pe telefon. Eu mă așez lângă ei, încercând să ascund nodul din gât.

— Nu-i niciun deranj… mie îmi face plăcere să gătesc pentru voi. Așa simt că suntem împreună ca o familie.

Irina ridică ochii pentru o clipă.

— Victoria, apreciez efortul, dar suntem foarte ocupați. Poate ar trebui să-ți găsești un hobby… ceva doar pentru tine.

Cuvintele ei mă lovesc ca o palmă. Un hobby? Eu am crezut mereu că familia e cel mai frumos hobby al unei mame. Când am rămas văduvă acum zece ani, copiii mei au fost tot ce mi-a rămas. Pentru ei am trăit, pentru ei am muncit până la epuizare ca să le fie bine.

— Poate ai dreptate… dar eu nu știu altceva decât să am grijă de voi.

Radu oftează și se ridică de la masă.

— Trebuie să plecăm, avem o întâlnire importantă la birou.

Nici nu gustaseră din ciorbă. Nici nu se uitaseră la prăjitura cu mere pe care o făcusem special pentru Irina. Închid ușa după ei și rămân singură în bucătărie, cu masa neatinsă și inima grea.

În zilele următoare încerc să nu-i mai sun. Mă gândesc că poate exagerez eu, că poate au dreptate: sunt prea prezentă în viața lor. Dar liniștea din casă mă apasă. Îmi lipsește agitația din jurul mesei, râsetele lor — chiar și certurile mici despre cine spală vasele.

Într-o seară primesc un mesaj de la fiica mea, Ana: „Mamă, vii mâine la mine? Am nevoie de ajutor cu copiii.”

Ana locuiește la două blocuri distanță și are doi băieți mici care îi umplu casa de gălăgie și viață. Merg la ea cu sufletul plin de speranță. Îi gătesc supa preferată și fac clătite cu gem pentru nepoți. Ana mă îmbrățișează strâns:

— Mamă, nu știu ce m-aș face fără tine!

Simt că inima mi se încălzește puțin. Dar când ajung acasă și văd masa goală, mă lovește din nou sentimentul de inutilitate.

Într-o duminică dimineață primesc un telefon de la Radu:

— Mamă, poți să nu mai gătești pentru noi o vreme? Irina ține dietă și eu sunt foarte ocupat…

Vocea lui e rece, distantă. Nu mai recunosc băiatul pe care l-am crescut cu atâta dragoste.

— Desigur, Radu… cum vrei tu.

Închid telefonul și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Mă uit la mâinile mele — mâini care au muncit o viață întreagă pentru familie — și mă întreb: ce rost mai au toate astea dacă nu mai suntem împreună?

Încep să ies mai des în parc. Privesc alți bătrâni care stau pe bănci și povestesc despre nepoți sau despre rețete vechi. Îmi fac curaj și intru într-un club de lectură la bibliotecă. Încet-încet descopăr că pot trăi și altfel decât prin copiii mei. Dar rana rămâne acolo: dorința ca familia mea să fie unită ca odinioară.

Într-o zi, Ana vine la mine cu băieții:

— Mamă, știu că suferi pentru Radu… dar poate trebuie să-l lași să-și trăiască viața cum vrea el.

O privesc lung și îi zâmbesc trist:

— Poate ai dreptate… dar cum să nu-mi doresc ca familia mea să fie aproape?

Seara mă așez la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb dacă dragostea unei mame poate fi vreodată prea mult sau dacă lumea s-a schimbat atât de tare încât nu mai știm să fim împreună.

Oare chiar trebuie să ne reinventăm după o viață întreagă de sacrificii? Sau pur și simplu trebuie să acceptăm că dragostea noastră nu mai e nevoie de ea la fel ca înainte?