Prea multă dragoste sau prea multe dulciuri? Povestea unei bunici din satul românesc

— Elena, ți-am spus de atâtea ori să nu-i mai dai atâtea bomboane Marei! Nu vezi că deja are probleme cu dinții? Glasul lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu miros de cozonac proaspăt și cafea tare. Eu stăteam la masă, cu mâinile tremurânde pe șorțul vechi, încercând să-mi găsesc cuvintele. Mara, cu ochii ei mari și luminoși, se ascunsese după ușa de la cămară, ținând strâns în mână o acadea.

— Radu, e copil… Ce rău poate face o bomboană? Am crescut și noi cu zahăr pe pâine și uite că am ajuns oameni, am încercat să-i răspund, dar vocea mi s-a frânt la jumătate. În ochii lui vedeam nu doar supărare, ci și o hotărâre rece, pe care nu o mai întâlnisem la el până atunci.

Așa a început totul. O ceartă banală, într-o zi de sâmbătă, când Mara venise la mine să petreacă weekendul. De atunci, Radu a decis că nu mai am voie să o văd. Mi-a spus că îi stric sănătatea și că nu sunt responsabilă. Fata mea, Ana, nu a zis nimic. Doar a privit în jos, rușinată sau poate neputincioasă.

Am rămas singură în casa bătrânească, cu jaluzelele trase și tăcerea apăsătoare. Fiecare colț îmi amintea de Mara: păpușa uitată pe canapea, desenul ei lipit pe frigider, șosetele mici rătăcite sub pat. Mă întrebam dacă am greșit cu adevărat. Oare dragostea mea era prea mult? Sau poate lumea s-a schimbat atât de tare încât bunicii nu mai au loc în viața nepoților?

În sat, toată lumea știa povestea. Vecina Ileana a venit într-o zi cu o farfurie de plăcinte și m-a întrebat:

— Ce-ai făcut, măi, Eleno? De ce nu mai vine Mara la tine?

Am oftat și i-am povestit totul. Ileana a dat din cap și a zis:

— Tineretul ăsta… Nu mai știe ce-i aia dragoste de bunică. Noi am crescut cu mâinile pline de dulceață și nimeni n-a murit din asta.

Dar eu nu eram liniștită. În fiecare seară mă uitam pe geam, sperând să văd silueta Marei venind pe uliță. Îmi lipsea râsul ei cristalin, îmbrățișările ei calde. Îmi lipsea să fiu bunica ei.

Într-o zi, am primit un telefon de la Ana.

— Mamă… Mara tot întreabă de tine. Plânge noaptea și zice că vrea la bunica.

Mi s-a rupt sufletul. Am rugat-o să vină măcar pentru o oră. Ana a tăcut mult timp la telefon, apoi a zis:

— Nu pot, mamă. Radu nu vrea. Zice că dacă nu respecți regulile lui, nu mai calcăm pe la tine.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eu, care am crescut-o pe Ana singură după ce tatăl ei a murit la combinat, eu care am muncit pământul ca să nu-i lipsească nimic… Acum eram considerată un pericol pentru propria mea nepoată.

Zilele treceau greu. Mă duceam la biserică și mă rugam să se îndrepte lucrurile. Preotul m-a ascultat și mi-a spus:

— Elena, uneori dragostea trebuie să știe să se oprească. Poate că trebuie să le arăți că poți fi responsabilă.

Dar cum să-i explic Marei că nu-i mai pot da dulciuri? Cum să-i refuz bucuria aia mică atunci când ochii ei strălucesc de fericire?

Într-o duminică dimineața, am văzut-o pe Mara pe uliță, ținându-se de mână cu Ana. Inima mi-a sărit din piept. Au venit până la poartă și Ana mi-a făcut semn să ies.

— Bunico! Bunico! a strigat Mara și a alergat spre mine.

Am îmbrățișat-o strâns, simțind cum toate durerile dispar pentru o clipă.

— Elena, a zis Ana cu voce joasă, Radu e plecat la oraș azi. Am venit doar pentru puțin timp. Te rog… fără dulciuri.

Am dat din cap și am încercat să mă abțin. Am scos fructe din grădină și i-am făcut Marei o limonadă cu miere. Dar când am văzut cum se uită lung la borcanul cu bomboane de pe raft, inima mi s-a strâns din nou.

— Bunico… pot una mică? Numai una?

M-am uitat la Ana. Ea a dat din cap că nu. Am oftat și i-am spus Marei:

— Azi nu putem, puiule. Dar uite ce mere frumoase avem!

Mara a mușcat din măr fără tragere de inimă. Eu m-am simțit ca o trădătoare.

Când au plecat, am rămas din nou singură cu gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva generația mea chiar nu mai are loc în lumea asta nouă, unde totul e calculat și controlat.

Seara am primit un mesaj de la Ana: „Mara a zis că te iubește mult și că vrea să vină iar la tine.”

Am plâns mult în noaptea aceea. Nu știu dacă am greșit sau dacă doar am iubit prea mult. Poate că uneori dragostea trebuie să știe când să se oprească… Dar cum poți pune limite inimii unei bunici?

Oare chiar există un mod corect de a iubi un copil? Sau fiecare generație are dreptatea ei? Voi ce credeți?