Rămasă singură: Povestea unei mame care luptă pentru fiica ei

— Nu mai vreau să vorbesc cu tine! Nu mă înțelegi deloc!

Cuvintele Emei au răsunat ca un ecou în apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Era seară, iar lumina slabă a lămpii de pe hol abia reușea să alunge umbrele din colțuri. Am rămas nemișcată, cu mâna pe clanța ușii de la camera ei, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam ca o străină în propria mea casă, iar Ema, fetița mea de nouă ani, era la fel de departe de mine ca Vlad, bărbatul care ne-a părăsit fără o vorbă în urmă cu aproape un deceniu.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Tocmai mă întorsesem de la maternitate, obosită și fericită, cu Ema în brațe. Vlad a intrat în cameră, a privit-o o clipă și apoi a spus sec:
— Eu nu pot. Nu sunt pregătit pentru asta.
Apoi a plecat. Fără să se uite înapoi. Fără să lase măcar o adresă sau un număr de telefon.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă. Cu lipsa banilor, cu privirile vecinilor care șușoteau pe la colțuri: „Săraca Natalia, a rămas singură cu copilul.” Cu mama mea care mă certa mereu:
— Ți-am spus eu că Vlad nu e de încredere! Ce-ai să faci acum?

Ce puteam să fac? Am început să lucrez la două joburi: dimineața la o farmacie din cartier, după-amiaza făceam curățenie la o familie din Drumul Taberei. Îmi vedeam copilul doar seara târziu, când adormea cu jucăria preferată strânsă la piept. Încercam să-i fiu și mamă, și tată, dar mereu aveam impresia că nu fac destul.

Când Ema a început școala, am simțit pentru prima dată că poate totul va fi bine. Era veselă, curioasă, plină de viață. Dar apoi au început întrebările:
— De ce nu vine și tati la serbare?
— De ce ceilalți copii au doi părinți?

Nu știam ce să-i răspund. Îi spuneam mereu că tati e plecat departe, că ne iubește din suflet, dar nu poate fi cu noi. Minciuni albe, menite să-i protejeze inima fragilă.

Într-o zi, când avea șapte ani, am găsit-o plângând în baie. M-am așezat lângă ea pe gresia rece și am întrebat-o ce s-a întâmplat.
— Mami, dacă tati nu mă vrea, înseamnă că nici tu nu mă vrei?
Mi s-a rupt sufletul. Am strâns-o tare în brațe și i-am promis că nu o voi părăsi niciodată.

Anii au trecut greu. Am renunțat la multe: la prieteniile mele, la ieșirile în oraș, la visul de a termina facultatea. Totul pentru Ema. Dar oricât m-am străduit, distanța dintre noi creștea pe zi ce trece. Ea devenea tot mai retrasă, mai tăcută. Începuse să-și petreacă ore întregi pe telefon sau uitându-se pe geam la copiii care se jucau afară.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când tocmai venisem acasă după o zi epuizantă la muncă, am găsit-o pe Ema stând pe pat cu genunchii la piept.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Te rog, vorbește cu mine.
— Nu are rost. Oricum nu mă asculți niciodată.

Am simțit cum mă apasă un nod în gât. Am vrut să-i spun cât de mult o iubesc și cât de greu îmi este fără ea aproape, dar cuvintele mi-au rămas blocate între buze.

A doua zi am primit un telefon de la diriginta ei:
— Doamnă Popescu, Ema pare foarte retrasă la școală. Nu socializează cu ceilalți copii și pare mereu tristă. Poate ar fi bine să discutați cu un psiholog.

M-am simțit vinovată. Poate că dacă aș fi avut mai mult timp pentru ea… Poate dacă nu aș fi fost mereu obosită și nervoasă…

În acea seară am încercat din nou să vorbesc cu ea.
— Ema, știu că îți este greu fără tatăl tău. Și mie îmi este greu fără el. Dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.
Ea m-a privit rece:
— Suntem două străine care locuiesc în aceeași casă.

Atunci am simțit că am pierdut totul. Am plâns toată noaptea, fără să pot găsi o soluție. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad avea dreptate să plece — poate că eu nu sunt făcută pentru a fi mamă singură.

În zilele următoare am încercat să schimb ceva. Am renunțat la al doilea job și am început să petrec mai mult timp cu Ema: mergeam împreună în parc, găteam prăjituri sau ne uitam la filme vechi românești. La început era distantă, dar încet-încet a început să se deschidă din nou către mine.

Într-o seară, după ce am terminat de citit împreună „Amintiri din copilărie”, m-a întrebat timid:
— Mami… tu chiar crezi că tata ne-a iubit vreodată?
Am oftat adânc:
— Nu știu, puiule. Dar eu te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Nu știu dacă vreodată rana asta se va vindeca complet. Poate că nici nu trebuie — poate că trebuie doar să învățăm să trăim cu ea.

M-am întrebat adesea: oare câte mame ca mine există în România? Câte dintre ele își ascund lacrimile noaptea și zâmbesc dimineața doar pentru copiii lor? Și câți copii ca Ema cresc cu sentimentul că nu sunt suficient de buni?

Poate că povestea mea nu e unică — dar e realitatea multora dintre noi. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să vă reconstruiți relația cu propriul copil după atâta suferință?