Rugăciunea care mi-a salvat familia: Povestea unei bunici din România

— Bunico, unde e mama? De ce nu răspunde la telefon? Glasul tremurat al lui Vlad, nepotul meu cel mare, îmi sfâșia inima. Era deja trecut de ora opt seara, iar Ana, fiica mea, nu ajunsese acasă. Nici nu răspundea la telefon. Mă uitam la ceas din cinci în cinci minute, încercând să-mi ascund neliniștea sub un zâmbet forțat.

— O să vină, dragul meu. Poate are mult de lucru la spital, i-am spus încercând să par calmă, dar vocea mi se frângea la fiecare cuvânt.

În acea seară geroasă de ianuarie, liniștea casei noastre dintr-un cartier modest din Ploiești a fost spartă de sunetul telefonului fix. Am răspuns cu mâinile tremurânde. Era o voce străină, rece:

— Doamnă Popescu? Sunt de la Spitalul Județean. Fiica dumneavoastră a fost implicată într-un accident rutier. E stabilă acum, dar are nevoie de supraveghere medicală.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am lăsat receptorul să cadă și m-am prăbușit pe scaun. Vlad și sora lui mai mică, Ioana, mă priveau speriați. Nu puteam să le spun adevărul crud. Nu atunci.

— Bunico, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și am încercat să-mi adun puterile.

— Mama voastră a avut un mic accident, dar e pe mâini bune. O să ne rugăm pentru ea și totul va fi bine.

În acea noapte nu am închis un ochi. Am stat lângă patul copiilor, mângâindu-le frunțile și șoptind rugăciuni. „Doamne, nu-mi lua copilul! Dă-i putere să treacă peste asta! Ajută-mă să fiu tare pentru nepoții mei!”

A doua zi dimineață am mers la spital. Ana era conștientă, dar slăbită și cu fața plină de zgârieturi. M-a privit cu ochii înlăcrimați:

— Mamă, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine…

— Nu vorbi așa! O să fie bine. Copiii te așteaptă acasă.

Dar zilele care au urmat au fost un coșmar. Ana avea nevoie de recuperare lungă, iar eu trebuia să am grijă de Vlad și Ioana, să le duc la școală, să le pregătesc mâncare și să le alin dorul de mamă. Casa era plină de tensiune. Vlad devenise retras și nervos, iar Ioana plângea des noaptea.

Într-o seară, după ce i-am pus la culcare, am căzut în genunchi în fața icoanei din colțul camerei.

— Doamne, dă-mi răbdare! Nu mai pot! Sunt bătrână și obosită… Dar nu pot să-i las pe copiii ăștia fără sprijin.

A doua zi dimineață am găsit o scrisoare sub pernă. Era de la Vlad:

„Bunico, îmi e dor de mama și mi-e frică să nu o pierd. Dar știu că tu te rogi pentru ea și pentru noi. Te iubesc.”

Am izbucnit în plâns. Atunci am înțeles că nu sunt singură în lupta asta. Copiii aveau nevoie de mine mai mult ca oricând.

Am început să-i implic în rugăciune seara. Ne țineam de mâini și rosteam împreună „Tatăl nostru”. Am simțit cum casa se umple de o liniște caldă, ca o pătură care ne proteja de toate relele lumii.

Au trecut săptămâni grele. Ana a revenit acasă pe jumătate recuperată, dar încă slăbită. Între timp, familia noastră s-a schimbat. Vlad a început să vorbească mai mult cu mine despre temerile lui, iar Ioana mă ajuta la gătit și la curățenie.

Într-o zi, când Ana stătea pe canapea cu copiii în brațe, m-a privit cu recunoștință:

— Mamă, nu știu cum ai reușit…

— N-am reușit singură. Dumnezeu ne-a ținut împreună.

Dar nu toți din familie au înțeles schimbarea noastră. Fratele meu, Gheorghe, a venit într-o zi supărat:

— Maria, tu chiar crezi că rugăciunea rezolvă ceva? Trebuia să cauți ajutor la psiholog pentru copii! Nu trăim în Evul Mediu!

Am simțit cum mă înfurii.

— Gheorghe, fiecare face cum știe! Pentru noi, credința a fost singura ancoră când totul părea pierdut.

Discuția s-a terminat cu uși trântite și vorbe grele. Dar eu știam că am făcut ce era mai bine pentru familia mea.

Acum, când privesc în urmă la acele luni grele, îmi dau seama cât de mult ne-au schimbat. Am învățat să fim uniți și să ne sprijinim unii pe alții. Rugăciunea nu a rezolvat totul ca prin minune, dar ne-a dat puterea să mergem mai departe.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi uităm cât de important e să avem speranță când viața ne pune la încercare? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?