Rugăciunea care mi-a salvat fiica: Povestea unei mame între disperare și speranță

— Nu mai pot, mamă! Nu mă mai înțelegi deloc! Ți-am spus că nu vreau să merg la liceul acela!
Vocea Ioanei răsuna ca un ecou dureros în bucătăria mică, tapetată cu flori albastre. Era a treia oară în acea săptămână când ne certam. Eu, Maria, o mamă de 43 de ani, mă simțeam prinsă între dorința de a-i oferi fiicei mele tot ce e mai bun și teama că o pierd.

Ioana avea 16 ani și era tot ce aveam mai scump pe lume. De când murise tatăl ei, în urmă cu patru ani, relația noastră se schimbase. Eu încercam să fiu și mamă, și tată, să compensez lipsa lui cu reguli stricte și planuri pentru viitorul ei. Dar ea se îndepărta tot mai mult. În acea seară, după ce a trântit ușa camerei, am rămas singură la masă, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai.

— Doamne, unde am greșit? De ce nu mă mai ascultă? Ce pot să fac să nu o pierd?

Am început să plâng în șoaptă, ca să nu mă audă vecinii prin pereții subțiri ai blocului din cartierul nostru din Bacău. M-am ridicat și am mers în dormitor. Pe noptieră era Biblia veche a mamei mele. Am deschis-o la întâmplare și am citit: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.” Am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt singură.

A doua zi dimineață, Ioana nu era acasă. Patul era neatins. Telefonul ei suna în gol. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat pe scări la vecina de la doi.

— Doamna Lidia, ați văzut-o pe Ioana? Nu a venit acasă azi-noapte!

— Nu, dragă, dar poate e la colega ei, la Andreea. Să nu te sperii prea tare…

Am sunat la Andreea. Nimic. Am început să sun toate cunoștințele, am mers la poliție. Orele treceau ca niște ani. În sufletul meu era un gol imens și o vinovăție care mă sufoca: dacă nu aș fi fost atât de dură cu ea? Dacă i-aș fi ascultat dorințele?

Seara am îngenuncheat lângă pat și am început să mă rog cu voce tare:

— Doamne, ai grijă de copilul meu! Dă-mi puterea să o înțeleg și să o iubesc așa cum are nevoie!

În acele clipe de disperare, am simțit o liniște ciudată coborând peste mine. Am adormit cu lacrimile pe obraz.

A doua zi dimineață, cineva a bătut la ușă. Era Ioana. Ochii ei erau roșii de plâns.

— Mamă… îmi pare rău! Nu am vrut să te sperii… Am dormit la Irina, nu am avut curaj să-ți spun.

Am îmbrățișat-o strâns, fără să-i spun nimic. Simțeam că orice cuvânt ar fi fost prea puțin pentru cât de mult o iubeam.

— Ioana, te rog… hai să vorbim! Spune-mi ce simți, ce vrei tu cu adevărat!

A izbucnit în plâns:

— Nu vreau să merg la liceul economic! Vreau să dau la arte! M-am înscris pe ascuns la cursuri de pictură… Mi-e frică să nu te dezamăgesc!

Atunci am înțeles cât de mult greșisem încercând să-i controlez viața. Am simțit cum zidurile dintre noi se prăbușesc.

— Nu mă dezamăgești niciodată dacă ești sinceră cu mine! Îmi pare rău că nu te-am ascultat până acum…

Din acea zi am început să ne rugăm împreună în fiecare seară. Rugăciunea ne-a apropiat mai mult decât orice terapie sau discuție cu psihologul școlii. Am început să mergem împreună la biserică duminica și să vorbim deschis despre orice problemă.

Nu a fost ușor. Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— Ai auzit? Fata Mariei vrea să fie pictoriță! Ce viitor e ăsta?

Dar eu am învățat să nu mai trăiesc după gura lumii. Am ales să-mi susțin fiica și să-i fiu alături în drumul ei, oricât de greu ar părea.

Astăzi, Ioana are 20 de ani și expune deja primele ei tablouri într-o galerie mică din oraș. Relația noastră nu e perfectă, dar e sinceră și plină de iubire.

M-am întrebat adesea: dacă nu m-aș fi rugat atunci, dacă nu aș fi avut credință, oare aș fi avut puterea să-mi recunosc greșelile? Oare câți părinți își pierd copiii pentru că uită să-i asculte cu adevărat?

Poate că uneori tot ce avem nevoie este un moment de liniște și o rugăciune spusă din inimă. Voi ce ați face dacă ați simți că vă pierdeți copilul?