Rușinea care doare: Povestea unei mame în căutarea iertării

— Mamă, nu înțelegi! Nu pot să vin cu tine la nuntă îmbrăcată așa, lumea o să râdă de mine!
Cuvintele Irinei mi-au tăiat respirația. Stătea în fața mea, cu ochii umezi și obrajii aprinși de supărare. Rochia pe care i-o cumpărasem din economiile mele nu era destul de bună. Nu era ca cele pe care le primea de la părinții lui Vlad, soțul ei. Ei îi cumpărau mereu haine scumpe, îi plăteau excursii, îi dădeau bani de buzunar. Eu… eu abia reușeam să-mi plătesc facturile și să-i mai trimit câte ceva din pensia mea mică.

— Irina, știi că nu am mai mult. Am vrut doar să te bucuri de ceva nou… am ales-o cu sufletul, nu cu portofelul, am încercat să-i explic, dar vocea mi s-a frânt.

A oftat adânc și a dat ochii peste cap.

— Nu înțelegi, mamă! Toți prietenii mei au părinți care îi ajută. Vlad nici nu trebuie să ceară ceva, părinții lui îi dau totul. Eu… eu mă simt prost când văd diferența.

Am simțit cum mă strânge inima. M-am gândit la anii în care am crescut-o singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit pentru o altă femeie. La nopțile în care nu dormeam de grija zilei de mâine. La zilele în care veneam acasă obosită de la două slujbe, dar tot găseam puterea să-i zâmbesc și să-i spun povești la culcare.

— Irina, dragostea mea pentru tine nu s-a măsurat niciodată în bani. Am făcut tot ce am putut… poate nu a fost destul, dar a fost tot ce am avut.

A tăcut. S-a uitat pe fereastră, evitându-mi privirea. În tăcerea aceea apăsătoare, am simțit că distanța dintre noi crește cu fiecare clipă.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă, printre amintiri: poze cu Irina la serbarea de la grădiniță, diploma ei de absolvire, scrisorile pe care mi le scria când era mică. Unde greșisem? De ce banii au ajuns să cântărească mai mult decât sacrificiile mele?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Adeline, nu te mai învinovăți. Copiii din ziua de azi nu mai știu ce înseamnă lipsa. Sunt obișnuiți să primească totul de-a gata. Ai făcut tot ce ai putut pentru Irina.

— Dar dacă nu e destul? Dacă am crescut-o greșit? Dacă dragostea mea nu valorează nimic fără bani?

Mariana a oftat.

— Nu tu ai greșit, ci lumea în care trăim. Dar poate ar trebui să vorbești cu Irina altfel. Să-i spui cât te doare.

Am încercat. Am invitat-o la mine acasă într-o duminică. I-am pregătit prăjitura ei preferată, cu mere și scorțișoară. Când a intrat pe ușă, am văzut că era obosită și iritată.

— Mamă, Vlad vrea să mergem la munte cu ai lui weekendul viitor. Ei plătesc totul, ca de obicei…

Am simțit un nod în gât.

— Irina, vreau să vorbim puțin. Despre noi două.

S-a așezat pe canapea și a început să-și butoneze telefonul.

— Știi… când erai mică și nu aveam bani nici de lapte, îți făceam supă din apă și cartofi și-ți spuneam că e cea mai bună mâncare din lume. Ți-am cusut rochițe din hainele mele vechi ca să ai și tu ceva frumos la serbare. N-am avut niciodată bani mulți, dar te-am iubit cum n-am știut să iubesc pe nimeni altcineva.

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată.

— Știu că ai făcut sacrificii… dar uneori simt că nu mă pot ridica la nivelul celorlalți. Când văd cât de mult primesc alții…

— Irina, fiecare familie are povestea ei. Poate Vlad are norocul unor părinți cu bani, dar eu ți-am dat tot ce am avut: dragostea mea. Nu vreau să te simți rușinată cu mine. Vreau doar să știi că sunt aici pentru tine, chiar dacă nu pot să-ți cumpăr lucruri scumpe.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet.

— Îmi pare rău, mamă… uneori uit cât ai făcut pentru mine. Dar presiunea asta… toată lumea vorbește despre bani, despre vacanțe, despre case mari…

Am luat-o în brațe și am simțit cum se rupe un zid între noi.

— Nu trebuie să fii ca toți ceilalți ca să fii fericită. Și nici eu nu trebuie să fiu ca părinții lui Vlad ca să fiu o mamă bună.

După acea discuție lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Irina încă se luptă cu rușinea și comparațiile. Eu încă mă simt vinovată uneori că nu pot oferi mai mult. Dar acum vorbim mai des despre sentimentele noastre și încercăm să ne acceptăm așa cum suntem.

Merg pe stradă și văd mame care își țin copiii de mână, râzând împreună. Mă întreb dacă și ele se simt uneori insuficiente sau dacă doar eu port această povară invizibilă.

Oare chiar contează atât de mult banii într-o familie? Sau dragostea și sacrificiul sunt cele care ne definesc cu adevărat? Voi ce credeți?