Rușinea din ochii fiicei mele

— Mamă, nu înțelegi! Toate colegele mele primesc bani de la părinți. Numai eu trebuie să mă descurc singură! Irina își aruncă geanta pe canapea și mă privește cu ochii umezi, dar plini de reproș. Mă doare fiecare cuvânt al ei, ca o rană care nu se mai vindecă. Mă uit la mâinile mele tremurânde, la ridurile care mi-au brăzdat fața de-a lungul anilor de muncă și griji. Sunt Elena, am 67 de ani și am fost profesoară de limba română la un liceu din București. Am crescut-o singură pe Irina, după ce tatăl ei ne-a părăsit când ea avea doar trei ani. Am renunțat la tot pentru ea: la concedii, la haine noi, la orice vis personal. Tot ce am avut am investit în educația și fericirea ei.

— Irina, știi bine că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. Dacă aș putea, ți-aș da totul, șoptesc eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu vreau să aud scuze! Toți ceilalți pot! Numai tu… numai tu nu poți! De ce nu ai făcut mai mult? De ce nu ai avut grijă să avem o viață mai bună?

Cuvintele ei mă lovesc ca un trăsnet. Îmi amintesc de nopțile în care corectam teze până târziu, de zilele în care mergeam pe jos ca să economisesc bani pentru manuale sau excursii școlare. Îmi amintesc cum îi cumpăram mereu hainele cele mai frumoase pe care mi le permiteam, cum îi făceam pachețelul cu grijă în fiecare dimineață.

— Irina, am făcut tot ce am putut…

— Nu e destul! Nu e niciodată destul! strigă ea și se închide în camera ei.

Rămân singură în sufragerie, cu televizorul pornit pe un post de știri care anunță scumpiri peste scumpiri. Mă simt mică și neputincioasă. Oare chiar am greșit atât de mult? Oare dragostea mea nu valorează nimic?

A doua zi dimineață, găsesc pe masă un bilet: „Am plecat la facultate. Nu mă aștepta la prânz.” Mă uit la farfuria goală și la cafeaua rămasă rece. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Trebuie să fiu puternică. Pentru ea.

La prânz mă sună Maria, vecina mea de la etajul trei. — Elena, vino puțin până la mine, te rog. Am nevoie de ajutor cu niște acte.

Mă duc la ea și încerc să-mi ascund tristețea. Maria mă privește atent: — Ce ai pățit? Pari abătută.

Îi povestesc totul, iar ea oftează: — Știi, și băiatul meu mi-a spus odată că îi e rușine cu mine pentru că nu am mașină ca ceilalți părinți. Dar copiii nu înțeleg cât am muncit pentru ei… Poate Irina va realiza într-o zi cât ai făcut pentru ea.

Mă întorc acasă cu sufletul puțin mai ușor, dar rana rămâne. Seara, când Irina se întoarce, încerc să deschid o discuție:

— Irina, hai să vorbim puțin…

— Nu am chef, mamă! Sunt obosită!

— Te rog… vreau doar să știi că te iubesc și că mi-aș fi dorit să-ți pot oferi mai mult.

Ea oftează și se uită la mine cu ochi goi:

— Poate dacă ai fi fost altfel… dacă ai fi avut alt noroc…

Nu mai spun nimic. Mă retrag în camera mea și mă uit pe fereastră la luminile orașului. Îmi amintesc de vremurile când Irina era mică și venea la mine în brațe după fiecare coșmar. Acum pare că eu sunt coșmarul ei.

Trec zilele una după alta, iar relația noastră devine tot mai rece. Irina începe să lipsească nopțile de acasă, iar eu stau cu sufletul la gură până aud cheia în ușă. Într-o seară, vine acasă plângând:

— Mamă… am nevoie de bani urgent! Trebuie să plătesc ceva la facultate…

— Irina, nu am… dar pot încerca să împrumut de la cineva…

— Lasă! Nu te mai deranja! O să mă descurc singură!

O văd cum pleacă din nou supărată și simt că pierd tot ce am avut mai drag pe lume.

Într-o duminică, primesc vizita fratelui meu, Gheorghe:

— Elena, trebuie să fii tare! Copiii din ziua de azi nu mai știu ce e sacrificiul. Dar tu ai făcut tot ce a ținut de tine!

Îl ascult și încerc să cred că are dreptate. Dar noaptea, când rămân singură cu gândurile mele, mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am iubit-o prea mult? Poate i-am dat prea puțin?

Într-o zi primesc un telefon de la facultatea Irinei: — Doamnă Popescu? Fiica dumneavoastră a avut o criză de anxietate. V-ar prinde bine să veniți.

Mă grăbesc spre spital cu inima cât un purice. O găsesc pe Irina palidă, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… îmi pare rău… Sunt atât de obosită… Toată lumea are așteptări de la mine… Și eu nu pot face față…

O iau în brațe și îi șoptesc:

— Nu trebuie să fii perfectă. Eu te iubesc oricum.

Plângem împreună pentru prima dată după mulți ani. Poate că nu pot să-i ofer bani sau o viață fără griji, dar pot să-i ofer dragostea mea necondiționată.

Acum stau și mă întreb: oare chiar banii sunt totul? Oare sacrificiul unei mame poate fi măsurat în sume sau în conturi bancare? Voi ce credeți? Dragostea mai are vreo valoare într-o lume care pare să aprecieze doar banii?