Rușinea din ochii fiicei mele – Povestea unei mame singure din România

— Mamă, te rog, nu mai veni cu sacoșa aia veche la noi! Mi-e… mi-e jenă, a zis Andreea, cu voce joasă, dar apăsată, în timp ce își aranja părul în oglinda din holul apartamentului lor nou. M-am oprit în ușă, cu mâinile strânse pe toarta sacoșei de pânză, aceeași cu care mergeam la piață de ani de zile. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima mi se strânge. Nu era prima dată când simțeam că nu mă ridic la nivelul așteptărilor ei, dar niciodată nu mi-a spus-o atât de direct.

— Andreea, e doar o sacoșă… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt. M-am uitat la ea, la bluza scumpă și la pantofii pe care eu nu mi i-aș fi permis niciodată. În spatele ei, Radu, soțul ei, își verifica telefonul fără să se uite la mine.

— Nu înțelegi… la noi vin oameni, prieteni de-ai lui Radu, părinții lui… Nu vreau să creadă că… că nu avem standarde. Te rog, mamă, încearcă să te adaptezi un pic, a continuat ea, evitându-mi privirea.

Am ieșit pe balconul lor mare, cu vedere spre oraș, și am privit blocurile gri care se întindeau până departe. Mi-am amintit de apartamentul nostru mic din cartierul muncitoresc, unde am crescut-o singură pe Andreea după ce Mihai, soțul meu, s-a stins într-o iarnă grea. Avea doar opt ani atunci. Am muncit la croitorie zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic. Sau cel puțin așa am crezut.

Acum, când Andreea are tot ce eu n-am avut niciodată – un soț bun, o casă frumoasă, vacanțe la munte și părinți-socri care îi fac cadouri scumpe – simt că locul meu s-a micșorat. Când mă uit la masa lor din sufragerie, încărcată cu bunătăți aduse de mama lui Radu – doamna Stanciu, mereu aranjată și cu parfum scump – mă simt ca o umbră stingheră.

Într-o duminică, la masă, discuția a alunecat spre planurile lor de vacanță. Doamna Stanciu povestea despre hotelurile din Grecia unde mergeau vara. Eu tăceam și mă jucam cu furculița.

— Ana, dar dumneata unde ai fost ultima dată în concediu? m-a întrebat ea cu un zâmbet politicos.

Andreea a roșit și a răspuns repede:

— Mama nu prea merge în vacanțe… E ocupată mereu.

Am simțit cum privirile tuturor se opresc asupra mea. Am zâmbit forțat:

— Da, n-am mai plecat de mult. Dar mie-mi place acasă.

În acea seară, Andreea m-a condus la metrou. Mergeam una lângă alta, dar între noi era o distanță pe care nu știam cum s-o mai micșorez.

— Mamă… știi că te iubesc, da? Dar… uneori mi-e greu. Toți au părinți care îi ajută cu bani sau cu lucruri. Tu… știu că ai făcut tot ce ai putut. Dar lumea asta e altfel acum.

M-am oprit și am privit-o în ochi:

— Andreea, eu ți-am dat tot ce-am avut. Poate n-a fost destul pentru lumea asta nouă… dar pentru mine tu ai fost mereu destul.

A întors capul și a oftat. Am simțit că nu mă poate înțelege. Poate nici nu vrea.

Seara aceea m-a urmărit mult timp. La atelierul unde cos rochii pentru doamnele din cartier, aud mereu povești asemănătoare: copii plecați afară care trimit bani acasă și nu mai vorbesc cu părinții decât la sărbători; mame care se simt stinghere la mesele de familie pentru că nu pot aduce cadouri scumpe sau nu au ce povesti despre vacanțe exotice.

Într-o zi am găsit o fotografie veche cu mine și Andreea la mare, pe vremea când era mică. Eram amândouă bronzate și râdeam cu gura până la urechi lângă un cort ponosit. Am pus poza într-un plic și i-am lăsat-o în cutia poștală.

După câteva zile m-a sunat:

— Mamă… am găsit poza aia. Îți amintești cum ne-a prins ploaia și am stat sub cort toată noaptea? A fost cea mai frumoasă vacanță…

Vocea ei era moale, ca atunci când era copil.

— Da, Andreea. Atunci n-aveam nimic și totuși aveam totul.

A tăcut o clipă.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit. Uneori uit cât ai făcut pentru mine…

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Poate că nu pot să-i ofer bani sau cadouri scumpe. Dar i-am dat dragoste și putere să meargă mai departe.

Totuși, uneori mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame într-o lume care pune preț pe bani? Oare copiii noștri vor învăța vreodată să vadă dincolo de aparențe?