Rușinea fiicei mele: Când dragostea nu e de ajuns

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să vin la tine să-ți cer nimic. Mă simt prost, mă simt… rușinată.

Cuvintele Ioanei au căzut ca un trăsnet peste mine, într-o seară de noiembrie când vântul bătea crunt pe la geamuri. Stătea în picioare, cu mâinile strânse la piept, evitându-mi privirea. Eu tocmai îi întinsesem o bancnotă de 50 de lei, banii mei de pensie pe care îi strânsesem să-i dau pentru medicamentele nepoțelului. Dar ea a refuzat și a spus acele cuvinte care mi-au sfâșiat sufletul.

— Ce vrei să spui, mamă? am întrebat cu vocea tremurândă. Eu… eu atât pot. Atât am. Dar știi că te iubesc, nu?

A oftat adânc și s-a uitat la mine pentru prima dată în acea seară. Ochii ei erau plini de lacrimi și de o oboseală pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Nu e vorba doar de bani, mamă. Dar uite la soacra mea, la socrul meu… Ei pot să ne ajute cu orice. Ne-au dat bani de avans la apartament, ne-au cumpărat mobilă, vin și stau cu copilul oricând avem nevoie. Tu… tu nu poți. Și lumea mă întreabă mereu: „Dar mama ta ce face? De ce nu te ajută și ea?”

Am simțit cum mă sufoc. Mâinile mi s-au răcit și inima mi-a bătut nebunește. Am vrut să-i spun că eu am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit într-un accident pe șantier, că am muncit trei joburi ca să nu-i lipsească nimic, că am renunțat la tot pentru ea. Dar nu am putut. Pentru prima dată în viață, m-am simțit mică și neînsemnată în fața propriei mele fiice.

A doua zi, am mers la piață să vând câteva borcane cu dulceață făcută din prunele din grădină. M-am întâlnit cu tanti Maria, vecina mea de peste drum.

— Ce ai, Marioara? Pari abătută.

— Ioana… mi-a spus că îi e rușine cu mine. Că nu pot să o ajut ca socrii ei.

Tanti Maria a oftat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i aia dragoste de mamă. Numai bani și iar bani… Dar să știi că nu e vina ta.

Am zâmbit amar și m-am întors acasă cu sufletul greu. Seara, am stat pe marginea patului și m-am uitat la pozele vechi: Ioana mică, cu codițe, râzând în brațele mele; eu tânără, cu ochii plini de speranță. Unde greșisem? De ce nu era dragostea mea destulă?

În weekend, Ioana a venit din nou cu soțul ei, Radu, și cu băiețelul lor, Vlad. Radu m-a salutat politicos, dar rece. Am simțit mereu că mă privește de sus pentru că nu am „realizat” nimic în viață — adică nu am bani sau casă mare ca părinții lui.

La masă, discuția s-a încins când Ioana a pomenit despre grădinița privată la care voiau să-l dea pe Vlad.

— E foarte scumpă taxa, dar părinții lui Radu au zis că ne ajută ei. Mamă… tu n-ai putea să contribui măcar cu ceva?

Am simțit cum mă ia cu amețeală.

— Ioana, eu abia îmi plătesc facturile… Știi bine că pensia mea e mică.

Radu a ridicat din sprâncene și a murmurat:

— Lasă, dragă, nu are rost să insiști. Fiecare cât poate…

Ioana s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon. Am mers după ea.

— Mamă, nu vreau să te fac să te simți prost… Dar mă doare când văd diferența asta între familii. Parcă mereu trebuie să mă justific în fața tuturor.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Știu că ți-e greu. Și mie mi-e greu să văd că nu pot să-ți ofer mai mult. Dar tot ce am e al tău — inima mea, timpul meu…

A plâns în brațele mele ca atunci când era copil și se lovea la genunchi.

După ce au plecat, am stat mult timp pe gânduri. Am început să mă întreb dacă societatea noastră nu pune prea mult preț pe bani și prea puțin pe suflet. La biserică, preotul vorbea despre smerenie și iubire necondiționată, dar afară lumea judecă după hainele de pe tine și mașina din fața blocului.

Într-o zi, am primit un telefon de la Ioana:

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Am fost nedreaptă cu tine. Azi Vlad a făcut febră mare și doar tu ai venit imediat să stai cu el cât am fugit la farmacie. Socrii mei erau plecați la munte…

Am simțit cum mi se încălzește sufletul.

— Dragostea ta e tot ce contează până la urmă.

Dar rana rămâne acolo, undeva adânc. Știu că lumea va judeca mereu după cât ai în portofel și nu după cât poți iubi.

Mă întreb uneori: oare va veni o zi când copiii noștri vor înțelege că sufletul cântărește mai mult decât banii? Sau suntem condamnați să fim mereu „mai puțin” în ochii lor dacă nu avem ce pune pe masă?