Rușinea fiicei mele – Când dragostea nu mai e de ajuns

— Mamă, nu vreau să te superi, dar… uneori mi-e rușine cu tine.

Cuvintele Irinei au căzut ca un trăsnet peste liniștea din bucătăria noastră mică, luminată doar de becul galben de deasupra mesei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima mi se strângea ca o frunză uscată. Am privit-o lung, încercând să-mi dau seama dacă am auzit bine. Irina, fata mea, copilul pentru care am muncit zi și noapte, pentru care am renunțat la tot ce aș fi putut avea vreodată, stătea în fața mea cu ochii în pământ și vocea stinsă.

— De ce spui asta? am întrebat încet, cu un nod în gât.

— Pentru că… uite la tine, mamă. Nu ai haine frumoase, nu ai mers niciodată în vacanțe, nu ai o casă mare ca părinții lui Vlad. Când vin la noi, mă simt prost. Ei au totul, tu… tu abia te descurci. Și lumea vede asta.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. M-am ridicat brusc de la masă și am început să strâng farfuriile, ca să nu vadă lacrimile care îmi curgeau pe față. În mintea mea se derulau imagini din trecut: cum mergeam la două slujbe ca să-i cumpăr rechizite pentru școală, cum îi coseam rochițe din resturi de materiale, cum îi făceam tort din biscuiți și cacao când nu aveam bani de altceva.

— Irina, știi foarte bine prin ce am trecut. Tatăl tău ne-a lăsat când aveai doar șase ani. Am făcut tot ce am putut ca să nu-ți lipsească nimic esențial.

Ea a ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

— Nu zic că nu ai încercat, dar… uite la mine acum. Toți prietenii mei au părinți care le-au dat apartamente, mașini, bani de nuntă. Eu am venit la Vlad cu mâinile goale. Și părinții lui mă privesc de sus.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balconul îngust, unde vântul rece de februarie m-a izbit în față. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru vechi și m-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea n-a fost destulă? Oare sacrificiile mele nu au însemnat nimic?

În acea noapte n-am putut dormi. M-am perpelit pe salteaua veche, ascultând zgomotele orașului și gândindu-mă la toate momentele în care am pus nevoile Irinei înaintea celor proprii. Mi-am amintit cum am refuzat să ies cu colegele la cafea ca să-i cumpăr ei pantofi noi pentru serbare. Cum am stat nopți întregi lângă ea când avea febră și nu aveam bani de medicamente scumpe.

A doua zi dimineață, la serviciu, colega mea Viorica m-a văzut abătută.

— Ce-ai pățit, Maria? Pari răvășită.

I-am povestit totul printre suspine. Viorica m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i greul. Cred că totul li se cuvine. Dar tu ești o mamă bună, Maria! Să nu lași vorbele astea să te doboare.

Dar vorbele Irinei mă urmăreau ca o umbră. Seara următoare, când a venit iar pe la mine, am încercat să vorbim calm.

— Irina, știi cât te iubesc. Știu că nu ți-am putut oferi tot ce ți-ai dorit, dar am făcut totul cu inima deschisă. Poate că n-am avut bani, dar ți-am dat tot ce-am avut mai bun din mine.

Ea a oftat adânc.

— Știu, mamă… Dar lumea judecă după ce ai, nu după ce ești. Și eu mă simt prinsă între două lumi: a voastră și a lor.

Am simțit atunci că distanța dintre noi e mai mare decât oricând. Nu era vorba doar despre bani sau lucruri materiale; era despre felul în care lumea ne face să ne simțim mici dacă nu avem destul.

În zilele următoare, Irina a venit tot mai rar pe la mine. Mă suna scurt, fără chef de vorbă. Am început să mă întreb dacă nu cumva ar fi mai bine să mă retrag din viața ei, să-i las loc pentru noua familie și pentru standardele lor înalte.

Într-o duminică dimineață, când mă pregăteam să merg la biserică, am găsit pe masă o scrisoare de la ea:

„Mamă,
Știu că te-am rănit cu vorbele mele. Nu voiam să te fac să suferi. Dar simt o presiune imensă din partea celor din jur și nu știu cum să gestionez asta. Poate că sunt slabă sau poate că lumea asta m-a schimbat prea mult. Te iubesc și îmi pare rău.”

Am plâns mult citind acele rânduri. Am realizat că nu doar eu sufăr; și ea poartă o povară grea pe umeri. Poate că niciuna dintre noi nu știe cum să iasă din cercul acesta al rușinii și al comparațiilor.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a răcit, dar încercăm să ne regăsim una pe cealaltă printre tăceri și gesturi mici: un telefon scurt de ziua mea, o vizită rapidă înainte de Crăciun.

Uneori mă uit în oglindă și mă întreb: oare chiar valorez atât de puțin dacă nu am avut bani? Oare dragostea unei mame poate fi măsurată în metri pătrați sau în conturi bancare?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: cât valorează sacrificiul unei mame într-o lume care pune preț doar pe ceea ce ai? Voi ați trecut prin așa ceva?