Scrisoare către copiii mei: Între dorința de iertare și speranța regăsirii

— Nu mai vreau să aud nimic! Ai distrus totul! Ți-ai dorit mereu să plecăm, iar acum uite unde am ajuns! vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna încă în mintea mea, deși trecuseră luni bune de la ultima noastră ceartă. Era o seară rece de noiembrie când am închis ușa apartamentului din Cluj și am pornit spre București, cu mașina încărcată de bagaje și sufletul plin de temeri. Soția mea, Maria, stătea tăcută pe scaunul din dreapta, iar copiii — Ioana și Vlad — nu scoteau niciun cuvânt pe bancheta din spate. Simțeam că fiecare kilometru ne depărtează nu doar de orașul nostru, ci și unii de alții.

Nu am crezut niciodată că o decizie luată din dorința de a oferi mai mult familiei mele va aduce atâta suferință. Am acceptat un post mai bun la București, convins că banii vor rezolva totul: lipsurile, frustrările, chiar și certurile tot mai dese dintre mine și Maria. Dar nu banii au lipsit niciodată cu adevărat. Ci liniștea, răbdarea, timpul petrecut împreună.

Primele luni în noul oraș au fost un coșmar. Vlad s-a închis în camera lui, refuzând să vorbească despre școală sau prieteni. Ioana mă privea cu ochi goi, ca pe un străin. Maria plângea nopți la rând, iar eu mă simțeam prins într-o capcană pe care singur mi-o întinsesem. Încercam să fiu prezent, dar eram mereu obosit, mereu absent cu gândul la serviciu sau la facturile care păreau să nu se mai termine.

— Tată, nu mai ești același. Nu te mai recunosc. De ce nu ne-ai întrebat și pe noi dacă vrem să plecăm? m-a întrebat Vlad într-o seară, cu voce tremurată.

Am rămas fără cuvinte. Cum să-i explic că am vrut doar ce e mai bine pentru ei? Că am crezut că sacrificiul meu va fi răsplătit cu recunoștință și fericire? Dar adevărul era că nici eu nu știam cine sunt. Mă uitam în oglindă și vedeam un bărbat obosit, cu cearcăne adânci și privirea pierdută.

Certurile dintre mine și Maria s-au întețit. Ea mă acuza că nu o ascult, că nu îi văd suferința. Eu îi reproșam că nu mă sprijină, că pune copiii împotriva mea. Într-o noapte, după o discuție aprinsă, Maria a plecat la sora ei din Ploiești, luându-i pe copii cu ea. Am rămas singur într-un apartament gol, cu ecoul reproșurilor lor bântuindu-mă.

Am încercat să-i sun. Să le scriu mesaje. Să le trimit poze cu locurile frumoase din București sau să le povestesc despre colegii mei de la muncă. Răspunsurile erau scurte sau inexistente. Ioana îmi trimitea uneori câte un emoticon sec; Vlad nu răspundea deloc.

Într-o seară, după ce am băut prea mult vin ca să-mi amorțesc gândurile, am scris o scrisoare lungă către copii:

„Dragii mei,

Știu că v-am rănit. Știu că v-am smuls din lumea voastră fără să vă întreb dacă sunteți pregătiți pentru asta. Am crezut că fac ce trebuie pentru noi toți, dar m-am înșelat. Vreau doar să știți că vă iubesc și că mi-e dor de voi în fiecare clipă. Dacă vreodată veți simți că puteți vorbi cu mine, eu sunt aici. Oricând.”

Am pus scrisoarea la poștă a doua zi dimineață. Nu am primit răspuns.

Au trecut săptămâni în care m-am afundat în muncă și singurătate. Îmi imaginam cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să-mi ascult familia înainte să iau decizia mutării. Dacă aș fi pus pe primul loc nevoile lor, nu ambițiile mele.

Într-o duminică dimineață, telefonul a sunat. Era Ioana.

— Tată… putem să vorbim?

Inima mi-a sărit din piept.

— Desigur! Oricând! Ce faci?

— Nu prea bine… Vlad nu vrea să vorbească cu tine deloc. Mama e tot supărată pe tine… Dar eu… mi-e dor de tine.

Am izbucnit în plâns fără să pot controla lacrimile.

— Și mie mi-e dor de tine, Ioana! Și de Vlad… și de mama voastră…

— Poate… poate dacă ai veni la Ploiești să vorbim toți patru? Poate ne putem explica fiecare…

Nu am stat pe gânduri. Am urcat în mașină și am condus spre Ploiești cu inima strânsă.

Întâlnirea a fost grea. Vlad m-a ignorat complet; Maria abia m-a privit. Ioana încerca să destindă atmosfera, dar tensiunea era tăioasă ca lama unui cuțit.

— De ce ai făcut asta? a izbucnit Vlad la un moment dat. De ce nu ne-ai lăsat acasă? De ce nu ai vorbit cu noi?

— Pentru că mi-a fost frică… Frică să nu pierd șansa vieții mele… Frică să nu vă dezamăgesc dacă rămânem pe loc… Frică să nu fiu un tată ratat…

Maria a oftat adânc:

— Nu ai înțeles niciodată că noi nu aveam nevoie de mai mult decât de tine lângă noi…

Am plâns toți patru în acea zi. Am spus lucruri grele, dar și lucruri pe care le țineam ascunse de ani întregi. Nu s-a rezolvat totul atunci — rana era prea adâncă — dar a fost primul pas spre vindecare.

Acum încerc să reconstruiesc legătura cu copiii mei pas cu pas: îi sun zilnic, le trimit mesaje fără așteptări, îi ascult când vorbesc despre temerile lor sau despre cât de greu le-a fost după mutare. Încerc să fiu prezent fără a forța nimic.

Mă întreb adesea: oare cât de mult rău poate face o decizie luată fără suflet? Oare putem repara vreodată ceea ce am stricat din dragoste greșit înțeleasă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?