Scrisoare neterminată: Fuga mea dintr-o viață care nu-mi mai aparținea

„Irina, nu poți să faci asta! Gândește-te la copii!” vocea mamei răsuna în mintea mea, deși eram deja în trenul spre București. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpleau de lacrimi de fiecare dată când mă gândeam la chipurile lor adormite. L-am lăsat pe Vlad, soțul meu, cu un bilet pe masă: „Vlad, am plecat. Copiii sunt la mama ta. Te rog să mă ierți și să încerci să înțelegi.”

Nu știu dacă a fost un act de curaj sau de lașitate. Poate ambele. În ultimii ani, viața mea se redusese la o succesiune de zile identice: trezit la 6 dimineața, pregătit pachete pentru școală, alergat după tramvai, muncă la supermarketul din cartier, apoi acasă, gătit, spălat, teme cu copiii, certuri mărunte cu Vlad despre bani sau despre cine uitase să cumpere pâine. Seara cădeam lată pe canapea, cu ochii în tavan, întrebându-mă când am încetat să mai fiu Irina și am devenit doar „mama lui Radu și a Ilincăi” sau „soția lui Vlad”.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă târziu și nici măcar nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua, am simțit că mă sufoc. „Nu mai pot”, i-am spus încet, dar el deja era cu ochii în telefon. M-am ridicat și am ieșit pe balcon. Am privit blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești și mi-am dorit să dispar. Să nu mai fiu aici. Să nu mai fiu nicăieri.

A doua zi dimineață, m-am trezit înaintea tuturor. Am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am scris biletul. Am dus copiii la mama lui Vlad sub pretextul că trebuie să rezolv ceva urgent la muncă. Pe drum spre gară, mi-am sunat sora, pe Simona.

— Irina, ești nebună? Ce faci? Nu poți să-i lași așa!
— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! Simt că mă pierd de tot…
— Dar copiii? Vlad?
— O să le fie mai bine fără mine decât cu o umbră de femeie care urlă în sinea ei în fiecare zi.

În tren, am plâns fără rușine. O femeie în vârstă mi-a întins o batistă și mi-a spus blând:

— Dragă, uneori trebuie să pleci ca să te regăsești.

Ajunsă în București, m-am cazat la o pensiune ieftină din Rahova. Mi-am petrecut primele zile plimbându-mă fără țintă prin oraș, privind oamenii grăbiți și întrebându-mă dacă vreunul dintre ei a fugit vreodată de propria viață. Seara scriam pagini întregi într-un caiet vechi: despre frică, despre vinovăție, despre dorința de a fi văzută ca femeie, nu doar ca mamă sau soție.

După o săptămână, Vlad m-a sunat. Vocea lui era spartă:

— Irina… unde ești? Copiii plâng după tine… Ce le spun?
— Spune-le că mama are nevoie de timp…
— Timp pentru ce? Să ne distrugi?

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit cea mai rea mamă din lume. Dar apoi mi-am amintit cum mă simțeam acasă: invizibilă, epuizată, goală pe dinăuntru.

Într-o seară, Simona a venit la mine.

— Tu chiar vrei să divorțezi?
— Nu știu ce vreau… Vreau doar să nu mai simt că trăiesc viața altcuiva.
— Știi că lumea o să vorbească… Mama deja plânge toată ziua.
— Lumea nu trăiește în pielea mea!

Am început să caut de lucru în București. Am găsit un post de vânzătoare la o librărie micuță din centru. Pentru prima dată după mulți ani, cineva m-a întrebat ce-mi place să citesc. Am început să zâmbesc din nou. Seara mergeam la teatru sau mă plimbam prin Herăstrău. Încet-încet, am început să mă simt vie.

Dar vinovăția nu dispăruse. În fiecare seară mă gândeam la Radu și Ilinca: oare plâng? Oare mă urăsc? Vlad îmi trimitea mesaje scurte: „Copiii te întreabă dacă te mai întorci.”

Într-o duminică dimineață, am primit un mesaj de la Ilinca: „Mami, când vii acasă? Mi-e dor de tine.” Am izbucnit în plâns și am alergat până la Gara de Nord fără să știu dacă vreau să mă întorc sau doar să-i văd.

Când am ajuns acasă la Vlad, mama lui m-a privit cu răceală:

— Ai făcut familia de râs! Cum ai putut să-ți abandonezi copiii?

Am înghițit în sec și am intrat în camera copiilor. Radu s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mami… ai venit?

L-am strâns în brațe și am plâns împreună mult timp. Vlad stătea în prag:

— Și acum ce urmează? O să pleci iar?

Nu știam ce să răspund. În acea clipă am realizat că fuga mea nu rezolvase nimic definitiv; doar scosese la suprafață tot ce era putred între noi.

Am început să mergem la consiliere de familie. A fost greu – Vlad nu voia inițial să audă de psiholog („Ce suntem noi, nebuni?”), dar până la urmă a acceptat pentru copii. Am vorbit despre nevoile mele, despre neputința lui de a mă vedea altfel decât ca pe o extensie a casei noastre.

Nu știu dacă vom rămâne împreună sau nu. Dar știu că merităm cu toții mai mult decât o viață trăită din obligație.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc ca mine – invizibile, sufocate de roluri? Oare avem dreptul să fugim pentru a ne regăsi sau suntem condamnate să rămânem mereu „pentru familie”? Ce ați face voi în locul meu?