Scrisoarea care mi-a schimbat viața: Dorința unei familii adevărate

— Nu mai visa, Ruby! Moș Crăciun nu există! — vocea stridentă a lui Daria mi-a tăiat respirația, în timp ce încercam să-mi ascund scrisoarea sub pernă. Eram în dormitorul mic și rece al centrului de plasament din Ploiești, iar mirosul de var proaspăt și haine vechi mă făcea să-mi doresc să fiu oriunde altundeva. Am strâns foaia mototolită la piept, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

Nu era prima dată când cineva îmi spunea că visez degeaba. Dar anul acesta, ceva din mine refuza să renunțe. Poate pentru că aveam deja zece ani și simțeam că timpul trece pe lângă mine ca un tren pe care nu-l pot prinde niciodată. Poate pentru că văzusem cum alți copii plecau de mână cu oameni străini care le deveneau părinți, iar eu rămâneam mereu pe loc, cu același gol în stomac.

În noaptea aceea, am scris cea mai sinceră scrisoare din viața mea:

„Dragă Moș Crăciun,

Nu știu dacă exiști cu adevărat, dar dacă citești asta, te rog să-mi aduci un ursuleț de pluș, o pereche de adidași roșii și… o familie. Una care să mă iubească și să nu mă mai lase niciodată.”

Am împachetat scrisoarea într-un plic improvizat dintr-o foaie ruptă dintr-un caiet vechi și am lăsat-o pe masa din sufrageria centrului, sperând că Moșul va ști unde să o găsească.

A doua zi, doamna Mariana, asistenta socială, a găsit plicul. L-a citit cu voce tare în fața tuturor, iar eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Copiii au râs, dar ea a păstrat scrisoarea și a spus doar atât:

— Uneori, dorințele cele mai simple sunt cele mai greu de îndeplinit.

Au trecut câteva zile fără niciun semn. În Ajunul Crăciunului, când toți copiii primeau pachete cu dulciuri și haine second-hand de la diferite fundații, eu am primit un pachet mic, legat cu o fundă roșie. Înăuntru era un ursuleț de pluș cu o inimioară brodată pe piept și o pereche de adidași noi-nouți. Am zâmbit larg, dar inima mea încă tânjea după ceva ce nu putea fi împachetat.

Seara, când toată lumea se pregătea de culcare, doamna Mariana a venit la mine cu doi oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată: o femeie cu ochi blânzi și un bărbat cu mâini mari și calde. S-au prezentat: Ana și Sorin Popescu.

— Bună, Ruby! Am citit scrisoarea ta… — a spus Ana cu o voce tremurată. — Și ne-am gândit că poate ai vrea să petreci Crăciunul cu noi.

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la ei neîncrezătoare. Era prea frumos ca să fie adevărat.

— Doar pentru câteva zile? — am întrebat încet.

Sorin a zâmbit larg:

— Poate pentru totdeauna, dacă vei vrea și tu.

În acea clipă am simțit cum ceva se rupe în mine — un zid pe care îl construisem ani la rând ca să nu mai doară atât de tare. Am început să plâng fără să mă pot opri. Ana m-a luat în brațe și m-a legănat ca pe un copil mic.

— Știm că nu e ușor să ai încredere… — a șoptit ea. — Dar promitem că nu te vom lăsa niciodată singură.

A fost cel mai frumos Crăciun din viața mea. Am mers la ei acasă, într-un apartament mic din cartierul Nord. Mi-au arătat camera mea — avea o păturică roz și perne moi, iar pe noptieră era deja ursulețul meu preferat. Am făcut cozonaci împreună, am împodobit bradul și am râs până târziu în noapte.

Dar fericirea nu a venit fără umbre. În primele luni după ce am început procedurile de adopție, am simțit frica la fiecare pas. Mă temeam că într-o zi se vor răzgândi sau că voi face ceva greșit și mă vor trimite înapoi la centru. Orice ceartă măruntă sau privire mai aspră mă făcea să tresar.

Într-o seară, după ce am spart din greșeală o cană din setul Anei, m-am ascuns sub pat și am început să plâng în hohote. Ana m-a găsit acolo după câteva minute.

— Ruby, de ce plângi? — m-a întrebat ea blând.

— O să mă dați înapoi… — am șoptit printre sughițuri.

Ana s-a așezat lângă mine pe podea și m-a luat de mână.

— Nu există nimic pe lumea asta care să ne facă să renunțăm la tine. Ești copilul nostru acum.

Am început să cred încet-încet că merit iubire. Sorin mă lua cu el la piață sâmbătă dimineața și îmi cumpăra mere roșii sau gogoși calde. Ana mă ajuta la teme și îmi citea povești înainte de culcare. Încetul cu încetul, casa lor a devenit casa mea.

Dar nu toți au înțeles alegerea lor. Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— De ce nu au făcut un copil al lor? De ce au luat un copil „din sistem”?

Ana le răspundea mereu calm:

— Un copil e un copil. Iubirea nu ține cont de sânge.

Uneori mă simțeam vinovată că le-am adus atâtea priviri curioase sau vorbe grele. Dar Ana și Sorin nu s-au lăsat niciodată influențați de răutatea oamenilor.

După aproape un an, adopția a fost finalizată oficial. Am primit un nou certificat de naștere pe care scria „Ruby Popescu”. Am plâns din nou — dar de data asta erau lacrimi de fericire.

Acum, când privesc în urmă la fetița care scria scrisori către Moș Crăciun într-un dormitor rece, mă întreb: Câți copii ca mine încă mai speră la o familie? Câți adulți ar putea schimba viața unui copil dacă ar avea curajul să iubească necondiționat?

Poate că nu toți avem nevoie de miracole ca să fim fericiți — uneori e suficient ca cineva să ne citească dorința nerostită și să spună: „Eu te aleg pe tine.”