Scrisoarea care mi-a schimbat viața după moartea soțului meu

— Nu pot să cred că ai plecat, Ștefan! — am șoptit printre dinți, stând în mijlocul sufrageriei, cu mâinile strânse pe marginea fotoliului tău preferat. Mirosul tău încă plutea în aer, amestecat cu parfumul vechi al mobilei și cu praful care se așezase peste tot de când nu mai aveam putere să fac curat. Era o liniște apăsătoare, spartă doar de sunetul ceasului de perete care bătea ritmic, ca o inimă străină.

Pogrebul fusese simplu, fără fast, exact cum ți-ai dorit. Doar eu, copiii noștri — Irina și Vlad — și sora ta, Mariana. Niciun vecin nu a venit, niciun prieten vechi. Toți s-au pierdut în timp, la fel ca zâmbetul tău din ultimii ani. După ce toți au plecat, am rămas singură în casa care părea brusc prea mare pentru o singură inimă frântă.

Nopțile erau cele mai grele. Mă plimbam din cameră în cameră, atingând lucrurile tale: cămașa ta albastră, ceasul vechi de buzunar, jurnalul pe care îl țineai ascuns în sertarul biroului. Într-o seară, când nu mai suportam să stau întinsă în patul nostru gol, am tras la întâmplare un sertar și am găsit o scrisoare. Pe plic era scris cu litere tremurate: „Pentru Ana”.

Inima mi-a sărit din piept. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde. Hârtia mirosea a tutun și a vechi. Am citit prima frază și am simțit cum lumea mea se prăbușește:

„Ana, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Știu că te-am rănit fără să știi și că am trăit cu o povară pe suflet. E timpul să afli adevărul despre mine și despre familia noastră.”

Am continuat să citesc, lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji. Ștefan îmi mărturisea că înainte să ne cunoaștem pe mine, avusese o relație cu o femeie din satul vecin, Maria. Din acea relație s-a născut un copil — un băiat pe nume Doru — despre care nu mi-a spus niciodată nimic. Îl ajutase pe ascuns toți anii aceștia, trimițându-i bani și vizitându-l uneori sub pretextul unor „deplasări de serviciu”.

Am simțit cum tot ce știam despre el și despre viața noastră se destramă. Cum a putut să-mi ascundă așa ceva? Cum am putut să fiu atât de oarbă? M-am prăbușit pe podea, strângând scrisoarea la piept.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine. M-a găsit plângând la bucătărie, cu scrisoarea mototolită lângă ceașca de cafea.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Nu am putut să-i răspund. I-am întins scrisoarea. A citit-o în liniște, apoi m-a privit cu ochii mari, plini de uimire și teamă.

— Deci avem un frate? — a șoptit ea.

— Da… Se pare că da.

Vlad a venit și el în acea zi. Când i-am spus adevărul, a izbucnit:

— Nu pot să cred! Tata ne-a mințit toată viața! Cum ai putut să nu-ți dai seama?

— Vlad, nici eu nu știam… — am încercat să mă apăr, dar cuvintele mi-au rămas în gât.

— Trebuie să-l găsim pe Doru! — a spus Irina hotărâtă.

Am început să căutăm informații despre Maria și Doru. Satul era la doar câțiva kilometri distanță, dar părea un alt univers. Am aflat că Maria murise cu câțiva ani în urmă și că Doru locuia singur într-o casă mică la marginea satului.

Într-o duminică dimineață, am urcat toți trei în mașină și am plecat spre el. Drumul părea nesfârșit. Nimeni nu vorbea. Când am ajuns, Doru era în curte, repara un gard vechi. S-a uitat la noi cu neîncredere.

— Bună ziua… Ești Doru? — am întrebat cu vocea tremurândă.

— Da… Cine sunteți?

— Eu sunt Ana… soția lui Ștefan. Aceștia sunt copiii noștri, Irina și Vlad.

Doru a lăsat ciocanul jos și s-a uitat lung la noi. Ochii lui semănau izbitor cu ai lui Ștefan.

— Știam că într-o zi o să veniți… Tata mi-a spus că are o familie adevărată undeva…

Am simțit un nod în gât. Irina s-a apropiat de el și l-a îmbrățișat fără să spună nimic. Vlad a rămas la distanță, cu pumnii strânși.

— De ce nu ne-ai căutat niciodată? — l-a întrebat Vlad cu reproș.

— Nu am vrut să stric familia nimănui… Tata mi-a spus mereu că trebuie să vă protejeze pe voi…

Am stat acolo ore întregi, vorbind despre trecut, despre greșeli și regrete. Doru era timid, dar bun la suflet. Am simțit că trebuie să-l cunosc mai bine, chiar dacă rana trădării era încă vie.

Când ne-am întors acasă, casa nu mai părea atât de goală. Aveam acum un nou membru al familiei — unul pe care trebuia să-l acceptăm sau să-l respingem. Vlad era încă furios, Irina încerca să-l apropie pe Doru de noi, iar eu… eu încercam să-mi adun bucățile sufletului.

Seara târziu, m-am uitat la fotografia lui Ștefan de pe noptieră și am șoptit:

— De ce ai ales să-mi ascunzi adevărul? Nu ar fi fost mai bine să suferim împreună decât fiecare separat?

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar oare putem ierta cu adevărat atunci când aflăm că viața noastră a fost construită pe jumătăți de adevăr? Ce ați fi făcut voi dacă ați fi fost în locul meu?