Scrisoarea mamei: Când trecutul bate la ușă

— Nu pot să cred că ai avut curajul să-mi scrii după atâția ani, mamă! am izbucnit, cu scrisoarea mototolită în mână, lacrimile arzându-mi obrajii. Era o seară ploioasă de aprilie, iar în garsoniera mea din București, singurătatea părea mai apăsătoare ca niciodată. Pe masa din bucătărie, printre facturi neplătite și resturi de cafea rece, scrisoarea mamei trona ca o fantomă a trecutului.

„Draga mea Ilinca, știu că nu merit să-ți cer nimic după tot ce s-a întâmplat, dar am nevoie de ajutor. Sunt la capătul puterilor…”

Cuvintele ei mă loveau ca niște pietre. De ce acum? De ce după atâția ani în care nu a dat niciun semn? Am crescut singură, cu tata, după ce mama a plecat fără să privească înapoi. Aveam doar zece ani atunci, iar tata nu vorbea niciodată despre ea. Doar tăcerea lui grea și privirea pierdută când credea că nu-l văd.

Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Raluca. — Ce vrei să faci? m-a întrebat ea cu voce joasă. — Nu știu… Parcă tot ce am construit până acum se clatină. Cum să-i dau bani? Nici eu nu am destui! Dar dacă nu o ajut… dacă chiar are nevoie? — Ilinca, nu ești obligată să-i salvezi pe toți. Ai dreptul să fii furioasă.

Dar furia mea era amestecată cu vinovăție. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: la serile când tata venea târziu de la muncă, la zilele de naștere petrecute doar cu el și la întrebările fără răspuns despre mama. Îmi aminteam vag mirosul ei de parfum ieftin și vocea caldă când îmi citea povești. Dar apoi a dispărut.

A doua zi am decis să-i răspund. Am scris un mesaj scurt: „Spune-mi ce s-a întâmplat.” Răspunsul a venit rapid: „Am pierdut casa. Sunt datoare la bancă. Nu mai am unde să merg. Te rog, Ilinca.”

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic că eu abia mă descurc? Salariul meu de profesoară abia îmi ajunge pentru chirie și mâncare. Dar nu puteam ignora disperarea din cuvintele ei.

Am mers la tata, în Ploiești, pentru prima dată după luni bune. L-am găsit pe balcon, fumând și privind în gol. — Tata… am primit o scrisoare de la mama. A ridicat din sprâncene, dar nu a spus nimic. — Are nevoie de ajutor… financiar. Ce să fac? — E mama ta, Ilinca. Eu nu pot să-ți spun ce să faci. Dar să nu uiți cât ai suferit.

M-am simțit prinsă între două lumi: loialitatea față de tata și dorința de a-mi ajuta mama, chiar dacă mă rănise atât de tare. În zilele următoare am vorbit cu fratele meu mai mic, Vlad, care locuia la Cluj și nu voia să audă de mama. — Dacă îi dai bani, o să regretezi! O să dispară iar! — Poate s-a schimbat… poate chiar are nevoie… — Ilinca, tu mereu vezi binele în oameni. Dar uneori trebuie să fii realistă.

Am început să caut soluții: am verificat contul bancar, am făcut calcule peste calcule. Poate aș putea lua un credit mic… Dar dacă nu-mi mai pot plăti chiria? Dacă rămân eu pe drumuri?

Într-o seară, după o zi grea la școală, am primit un telefon necunoscut. Era mama. Vocea ei era stinsă, tremurată: — Ilinca… știu că nu merit iertarea ta. Dar nu mai am pe nimeni. Am făcut greșeli… multe greșeli… — De ce ai plecat? am întrebat printre lacrimi. — De ce ne-ai lăsat?

A urmat o tăcere lungă. — Eram tânără… speriată… Tata tău era mereu supărat, eu nu știam cum să fiu mamă… Am fugit de frică, nu pentru că nu v-am iubit.

Am simțit cum o parte din mine se rupe și alta se vindecă puțin câte puțin. Nu era o scuză, dar era un adevăr pe care nu-l auzisem niciodată.

În următoarele zile am vorbit tot mai des cu mama la telefon. Mi-a povestit despre anii petrecuți singură, despre greutățile prin care a trecut, despre regretele care o bântuie noapte de noapte. Am început să o văd altfel: nu ca pe monstrul din poveștile copilăriei mele, ci ca pe o femeie rănită, care a făcut alegeri greșite.

Într-un final am decis să o ajut cât pot: i-am trimis o sumă mică de bani și am rugat-o să vină la mine câteva zile. Când a sosit la București, era slabă și obosită, dar ochii îi sclipeau de speranță.

— Mulțumesc că m-ai primit… Nu știu dacă voi putea vreodată să repar tot ce-am stricat.

— Nu trebuie să repari totul într-o zi, i-am spus încet. Dar putem încerca împreună.

Tata n-a vrut să audă de împăcare. Vlad mi-a spus că sunt naivă și că o să sufăr din nou. Dar eu simțeam că fac ceea ce trebuie pentru sufletul meu.

Au trecut luni de atunci. Relația cu mama e încă fragilă, plină de tăceri și ezitări, dar e reală. Uneori ne certăm, alteori râdem împreună ca două prietene vechi care se regăsesc după o viață întreagă.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău ajutând-o pe mama după tot ce s-a întâmplat. Poate că iertarea nu înseamnă uitare sau acceptare oarbă, ci curajul de a privi adevărul în față și de a merge mai departe.

Oare câți dintre noi avem puterea să ne împăcăm cu trecutul? Sau măcar să încercăm?