Singur împotriva tuturor: Povestea unui tată rămas singur cu patru copii

— Tata, trebuie să pleci iar? vocea Irinei, fetița mea cea mică, tremura în pragul ușii bucătăriei. Avea doar șase ani, dar ochii ei mari și negri păreau să înțeleagă mai mult decât ar fi trebuit.

Am oftat adânc, încercând să-mi ascund oboseala. Era a treia tură suplimentară din săptămâna asta la fabrica de mobilă din oraș. De când plecase Ana, soția mea, viața noastră se transformase într-o cursă nebună între muncă, școală, teme și gătit. Patru copii, un apartament cu două camere și un salariu care abia ne ajungea de la o lună la alta.

— Irina, știi că trebuie. Dar îl las pe Vlad responsabil. E mare acum, are 15 ani. O să vă descurcați câteva ore, nu?

Vlad stătea rezemat de tocul ușii, cu mâinile în buzunare. Încerca să pară indiferent, dar îi cunoșteam privirea aceea încărcată de teamă și revoltă. De când mama lor îi părăsise pentru alt bărbat din București, Vlad se maturizase forțat. Era sprijinul meu, dar și cel mai aprig critic.

— Tata, dacă vine iar doamna de la Protecția Copilului? M-a întrebat încet, fără să mă privească.

Mi s-a strâns inima. În urmă cu două luni, vecina de la trei, doamna Popescu — o femeie mereu pusă pe bârfă — sunase la Direcția pentru Protecția Copilului. Spusese că las copiii singuri prea des. Atunci scăpasem cu un avertisment și promisiunea că nu se va mai repeta.

— Vlad, nu avem de ales. Dacă nu merg la muncă, nu avem ce mânca. Ai grijă de surorile tale și de Mihai. Vin cât pot de repede.

Am ieșit pe ușă cu inima grea. Pe scara blocului am dat nas în nas cu doamna Popescu. M-a privit lung, cu un zâmbet fals.

— Iar îi lăsați singuri? Nu vă e rușine? Ce fel de tată sunteți?

Nu i-am răspuns. Am coborât scările în fugă, simțind cum mi se strânge pieptul de furie și neputință.

La fabrică, gândurile nu-mi dădeau pace. M-am trezit de multe ori întrebându-mă dacă nu cumva greșesc față de copiii mei. Dar ce altceva puteam face? Să cer ajutor? Cui? Părinții mei muriseră demult, iar Ana nu mai voia să audă de noi.

Când m-am întors acasă, am găsit totul în liniște. Vlad făcuse cartofi prăjiți pentru toți și îi culcase pe cei mici. L-am găsit în sufragerie, cu ochii roșii de oboseală.

— Mulțumesc, Vlad… i-am spus încet.

— Nu pentru tine fac asta… a murmurat el.

A doua zi dimineață, am fost trezit de bătăi puternice în ușă. Doi polițiști și o doamnă cu o mapă groasă stăteau în prag.

— Domnule Radu Ionescu? Avem o sesizare privind posibila neglijență față de minori. Vrem să discutăm cu dumneavoastră și cu copiii.

Mi-au tremurat genunchii. Irina s-a ascuns după mine, iar Mihai a început să plângă. Vlad s-a ridicat brusc:

— Nu e vina lui tata! Eu am avut grijă de ei!

Doamna cu mapa a început să pună întrebări: ce mănâncă copiii, cine îi ajută la teme, cât timp stau singuri acasă. Am simțit că mă sufoc sub privirile lor acuzatoare.

— Domnule Ionescu, știți că legea interzice lăsarea copiilor minori nesupravegheați… a spus polițistul cel tânăr.

— Dar Vlad are 15 ani! Nu e copil mic! am izbucnit eu.

— Totuși, responsabilitatea legală vă aparține… a continuat doamna.

După ce au plecat, Vlad a trântit ușa balconului și a început să plângă în hohote.

— De ce nu ne lasă în pace? Ce vor de la noi?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mic și neputincios în fața unui sistem care părea să mă condamne pentru că încercam să supraviețuiesc cinstit.

În zilele următoare au urmat anchete sociale, vizite inopinate și telefoane nesfârșite. La serviciu am început să lipsesc tot mai mult; șeful mi-a spus că dacă mai întârzii mă dă afară. Copiii erau tot mai speriați; Irina nu mai voia să meargă la grădiniță de teamă că nu mă va mai vedea acasă.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe toți, Vlad a venit lângă mine pe canapea.

— Tata… dacă ne iau? Dacă ne despart?

L-am strâns tare în brațe.

— Nu o să permit asta niciodată! Suntem familie!

Dar adevărul era că nu mai aveam nicio certitudine. M-am dus la primărie să cer ajutor social — mi s-a spus că dosarul e în analiză și că trebuie să mai aduc acte. Am încercat să vorbesc cu Ana; mi-a spus rece că nu poate face nimic și că are viața ei acum.

Într-o zi am primit citație la tribunal: eram acuzat oficial de neglijență parentală. Mi s-a făcut rău când am citit hârtia — riscam să pierd custodia copiilor mei pentru că încercasem să le ofer o viață decentă fără ajutorul nimănui.

La proces am stat cu inima cât un purice. Avocatul din oficiu încerca să explice judecătorului situația mea: salariu mic, lipsa sprijinului familial, faptul că Vlad era responsabil și matur pentru vârsta lui. Doamna Popescu depunea mărturie împotriva mea:

— Nu e normal ca niște copii să stea singuri! Cine știe ce se poate întâmpla?

Am vrut să țip: „Dar unde sunteți voi când avem nevoie de ajutor? De ce nu vine nimeni să ne întrebe dacă avem ce mânca sau dacă suntem bine?”

Judecătorul a cerut o expertiză psihologică pentru copii și încă două luni de monitorizare socială. Am ieșit din sală cu lacrimi în ochi; Vlad m-a luat de mână pentru prima dată după mult timp.

— Tata… eu nu vreau să plec nicăieri…

Au urmat două luni de coșmar: fiecare zi era o luptă cu frica și rușinea. Vecinii mă priveau ca pe un criminal; copiii erau marginalizați la școală. Dar am rezistat împreună.

În final, expertiza psihologică a arătat că suntem o familie unită și că Vlad are maturitatea necesară pentru a-și supraveghea frații temporar. Judecătorul a decis să rămânem împreună, dar sub monitorizare periodică.

Am ieșit din tribunal cu sufletul sfâșiat: câștigasem o bătălie, dar războiul era departe de a se fi terminat. M-am întrebat atunci — oare câți părinți ca mine sunt forțați să aleagă între muncă și siguranța copiilor lor? Oare câți dintre noi suntem judecați fără ca cineva să ne întindă o mână de ajutor?

Poate că nu sunt un tată perfect… Dar cine ar putea fi în locul meu?