Singur printre umbre: Povestea unui tată rămas singur

— Tati, de ce nu vine mama acasă?
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și lumina palidă a becului care pâlpâie. Mă opresc din amestecat supa instant și mă uit la el. Are doar șapte ani, dar ochii lui par mai bătrâni decât ai mei. Lângă el, Maria, cu părul încâlcit și pijamaua cu iepurași, își frământă mâinile.
— Mama… are treabă, Vlad. O să ne sune ea, promit.
Minciuna îmi arde pe limbă. Irina n-a mai sunat de două săptămâni. De când a plecat, totul s-a prăbușit peste mine ca o avalanșă: facturi neplătite, ore suplimentare la supermarketul din cartier, priviri pline de milă de la vecini și întrebări fără răspuns de la copii.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Eram o familie normală, cu certuri mărunte și vise mari. Dar Irina s-a săturat. A spus că nu mai poate, că vrea altceva. A plecat într-o dimineață ploioasă de martie, lăsând în urmă doar un bilet scurt: „Îmi pare rău, Mihai. Nu mai pot.”

De atunci, fiecare zi e o luptă. Mă trezesc la cinci dimineața ca să pregătesc micul dejun și să-i duc la școală și grădiniță. Apoi alerg la muncă, unde descarc paleți până la epuizare. Șeful, domnul Petrescu, mă privește cu compasiune dar nu-mi poate da mai multe ore sau un salariu mai mare.

Seara, când ajung acasă, găsesc casa vraiște: jucării peste tot, haine murdare și doi copii care mă așteaptă flămânzi și triști. Încerc să le citesc povești înainte de culcare, dar adorm înaintea lor cu cartea în mână.

Într-o noapte, după ce am terminat tura de noapte și am ajuns acasă pe ploaie, am găsit o scrisoare în cutia poștală. Era de la mama Irinei. Am ezitat să o deschid. Știam că nu mă suportă prea tare; mereu a spus că nu sunt suficient de bun pentru fiica ei.

„Mihai,
Nu știu ce s-a întâmplat între tine și Irina și nici nu vreau să judec. Dar copiii au nevoie de stabilitate. Dacă ai nevoie de ajutor cu ei sau cu altceva, te rog să-mi spui. Nu trebuie să treci singur prin asta.”

Am citit scrisoarea de trei ori. M-am simțit umilit și recunoscător în același timp. Mândria mea striga să nu accept nimic de la ea, dar oboseala și disperarea au câștigat.

A doua zi am sunat-o.
— Bună ziua… doamnă Elena? Sunt Mihai.
— Mihai! Slavă Domnului că ai sunat! Cum sunt copiii?
Vocea ei era caldă, dar tensionată.
— Sunt… bine. Adică… încercăm să fim bine.
— Vrei să-i aduc la mine câteva zile? Să te mai odihnești și tu?
Am ezitat.
— Nu vreau să creadă că îi abandonez…
— Nu vor crede asta. Au nevoie de tine odihnit și sănătos.

Am acceptat până la urmă. În weekendul următor i-am dus pe Vlad și Maria la bunica lor din Ploiești. Drumul cu trenul a fost o aventură pentru ei și o ușurare pentru mine. Pentru prima dată după mult timp am dormit opt ore legate.

Dar liniștea nu a durat mult. În lipsa copiilor, casa mi s-a părut pustie și rece. Am început să mă gândesc obsesiv la Irina: unde e? Ce face? De ce ne-a lăsat? Am încercat să-i scriu un mesaj, dar l-am șters înainte să-l trimit.

Când copiii s-au întors, Maria era mai veselă ca niciodată.
— Tati! Bunica ne-a făcut clătite!
Vlad însă era tăcut.
— Tati… tu o mai iubești pe mama?
Întrebarea m-a lovit ca un pumn în stomac.
— Da, Vlad… dar uneori oamenii mari fac greșeli.
El a dat din cap și s-a dus la calculator.

Într-o seară, când spălam vasele, am auzit bătăi în ușă. Era vecina de la trei, doamna Stanciu.
— Mihai, scuză-mă că te deranjez… Am văzut că ai nevoie de ajutor uneori cu copiii. Dacă vrei să-i las cu nepoata mea când ai tura de noapte…
Am simțit cum mi se umezește privirea.
— Mulțumesc… chiar mulțumesc mult.

Ușor-ușor, am început să accept ajutorul celor din jur: bunica lor venea uneori cu mâncare gătită, vecina îi lua pe copii în parc când eram la muncă. Nu era ușor să-mi recunosc neputința, dar altfel nu aș fi rezistat.

Într-o zi am primit un telefon neașteptat de la Irina.
— Mihai… pot vorbi cu copiii?
Vocea ei era stinsă.
— Sigur.
După ce a vorbit cu ei, a rămas pe fir.
— Îmi pare rău pentru tot…
Nu am spus nimic. Nu mai aveam putere pentru reproșuri sau explicații.

Viața merge înainte. Încerc să fiu un tată mai bun decât am fost un soț. Sunt zile când mă simt copleșit de vinovăție și oboseală, dar sunt și momente când râsul copiilor îmi dă speranță că poate nu am pierdut totul.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim în tăcere durerea asta? Câți tați sau mame singuri se luptă cu aceleași umbre? Oare cât curaj ne trebuie ca să cerem ajutor fără rușine?