Singurătatea de după sacrificiu: Povestea mea de mamă

— Nu mai veniți nici de Paște? am întrebat cu voce tremurată, ținând telefonul strâns între palme, ca și cum aș fi putut să-i aduc mai aproape pe copiii mei doar cu puterea dorinței. Dincolo de fir, vocea Ioanei, fiica mea cea mare, părea grăbită, rece, ca și cum ar fi vorbit cu o străină.

— Mamă, avem multe pe cap. Copiii au examene, Mihai lucrează și el în weekend… Poate la vară, dacă reușim să ne organizăm.

Am închis ochii și am simțit cum inima mi se strânge. În bucătăria mică, aburii de la ceaiul uitat pe aragaz se ridicau leneși, iar tăcerea devenea tot mai apăsătoare. M-am așezat la masa pe care altădată o umpleam cu cozonaci și ouă roșii pentru toată familia. Acum, doar două farfurii: una pentru mine și una pentru soțul meu, Doru, care stătea în sufragerie cu ochii pierduți în televizor.

— Ce-a zis Ioana? a întrebat el fără să se întoarcă.

— Nu vin nici anul ăsta…

Doru a oftat scurt, fără să comenteze. Știam că și el suferă, dar nu vorbește despre asta. Bărbații nu plâng, nu-i așa? Dar eu simțeam cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am ridicat și am început să spăl vasele doar ca să-mi ocup mâinile cu ceva. În minte mi se derulau amintiri: zilele când alergam după ei prin parc, serile când îi ajutam la teme, nopțile când stăteam trează lângă patul lor dacă aveau febră. Totul părea atât de departe acum.

Cu Rareș, băiatul meu cel mic, vorbesc și mai rar. El s-a mutat la Cluj după ce s-a însurat cu Alina. De fiecare dată când îl sun, răspunde scurt:

— Mamă, sunt la birou. Te sun eu mai târziu.

Dar „mai târziu” nu mai vine niciodată. Uneori mă întreb dacă nu cumva i-am sufocat prea mult cu dragostea mea. Poate că am greșit undeva… Poate că am cerut prea mult sau prea puțin.

Într-o zi de aprilie, când cireșii din fața blocului erau plini de flori albe, am decis să merg la piață. Poate o să mă întâlnesc cu vreo vecină, să schimb două vorbe. Pe drum, m-am întâlnit cu doamna Stanciu de la etajul trei.

— Ce faci, Marioara? Nu te-am mai văzut de mult cu copiii pe aici.

Am zâmbit forțat:

— Sunt ocupați… Au viețile lor.

Ea a dat din cap cu înțelegere:

— Și ai mei la fel. Dar măcar mă sună din când în când. Să știi că așa e generația asta…

M-am întors acasă cu sacoșa plină și sufletul gol. Doru era tot în fața televizorului. Am încercat să deschid subiectul:

— Doru, tu crezi că am greșit undeva? Că nu i-am crescut bine?

El a ridicat din umeri:

— Am făcut tot ce-am putut. Acum fiecare își vede de viața lui.

Dar eu nu puteam să accept atât de ușor. Seara, când am rămas singură în bucătărie, am început să scriu o scrisoare pentru Ioana. Am vrut să-i spun cât de mult îmi lipsesc ei toți, cât de tare mă doare absența lor. Dar m-am oprit la jumătate. Mi-a fost teamă să nu par patetică sau să-i fac să se simtă vinovați.

Într-o duminică dimineață, am primit un mesaj de la Rareș: „La mulți ani, mamă! Sănătate!” Atât. Fără apel, fără vreo invitație sau vreo promisiune că ne vom vedea curând. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă Doru.

Au trecut luni întregi fără ca cineva să-mi calce pragul. Vecinii au început să vorbească pe la colțuri:

— Uite-o pe Marioara… A crescut doi copii și acum e singură ca un câine.

M-a durut mai tare decât orice altceva. Nu pentru că le dădeam dreptate, ci pentru că simțeam că nu mai am niciun rost. Pensionarea mi-a adus liniște doar la început; acum fiecare zi e o luptă cu tăcerea și cu gândurile mele.

Într-o seară, l-am găsit pe Doru plângând în baie. Nu l-am întrebat nimic; doar l-am îmbrățișat și am stat așa minute în șir. Am înțeles atunci că nu sunt singura care suferă.

Am încercat să mă implic în activități la biserică sau la clubul pensionarilor din cartier. Dar peste tot vedeam mame și bunici care povesteau cu mândrie despre vizitele copiilor sau despre nepoții care le umplu casa de râsete. Eu ascultam și zâmbeam politicos, dar inima mea era tot mai grea.

Într-o zi am primit un telefon neașteptat de la Ioana:

— Mamă… Am visat azi-noapte că te-ai îmbolnăvit și nu eram lângă tine. Mi-a fost frică…

Am simțit un nod în gât:

— Eu sunt bine, mamă… Dar mi-e dor de voi.

A tăcut câteva secunde:

— O să încercăm să venim luna viitoare… Promit!

Nu știu dacă va veni sau nu. Dar acel telefon mi-a dat puțină speranță.

Acum stau la fereastră și privesc cum apune soarele peste blocurile gri. Mă întreb: oare sacrificiul meu a fost în zadar? Oare copiii mei mă vor înțelege vreodată? Sau voi rămâne doar o umbră în viețile lor agitate?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce credeți? E vina noastră că ajungem singuri sau pur și simplu așa e viața?