Singurătatea din casa cu amintiri

— Mamă, nu pot să vin nici weekendul ăsta. Am mult de lucru la birou, și copiii au activități. Poate săptămâna viitoare, bine?

Vocea Mariei, fiica mea cea mare, răsuna în telefon cu o grabă pe care o simțeam ca pe o palmă. Mă uitam la ceas, era deja trecut de prânz, iar supa de pui fierbea degeaba pe aragaz. În bucătărie mirosea a leuștean și a dor neîmpărtășit.

Am închis telefonul încet, ca să nu par disperată. M-am așezat la masa mică, cu fața de masă brodată de mâna mea, și am privit pe geam la copacii goi din fața blocului. Era februarie, iar vântul bătea cu putere, parcă încercând să-mi răscolească și mai tare sufletul.

Nu știu când au trecut anii. Parcă ieri îi duceam pe toți trei la școală, cu ghiozdanele mai mari decât ei și cu obrajii roșii de frig. Îi certam că nu-și fac temele, le făceam clătite sâmbăta dimineața și le citeam povești până adormeau cu capul pe umărul meu. Acum, casa e plină doar de ecoul pașilor mei și de fotografii prăfuite.

Când a murit Ilie, soțul meu, am crezut că nu pot duce singură povara asta. Dar mi-am spus că am pentru cine trăi: copiii mei. Am muncit până la epuizare ca să nu le lipsească nimic. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice vis personal. Totul pentru ei.

— Mamă, nu mai insista! Nu pot să vin acum! — mi-a spus Vlad, băiatul cel mic, acum două săptămâni, când l-am rugat să mă ajute cu centrala care nu mai pornea.

Apoi mi-a trimis un instalator străin care mi-a cerut dublu față de cât aveam eu pensie pe o lună. Am plâns atunci ca un copil. Nu pentru bani, ci pentru că Vlad nu a avut timp nici măcar să mă întrebe dacă sunt bine.

Irina, mezina mea, locuiește la Cluj. Ne vedem rar, doar de Paște sau Crăciun. Îmi trimite mesaje cu poze cu nepoțica mea, dar parcă sunt poze dintr-o altă viață. Nu simt că fac parte din povestea lor.

Într-o seară, am încercat să le scriu o scrisoare. Am rupt-o înainte să termin primul paragraf. Ce rost avea? Cine mai citește scrisori azi?

M-am dus la piață într-o zi și m-am întâlnit cu tanti Viorica. Și ea e singură. Ne-am așezat pe o bancă și am vorbit despre copii ca două bătrâne care își numără durerile.

— Știi ce mi-a zis fata mea? Să nu o mai sun așa des că are viața ei! — mi-a spus Viorica oftând.

Am simțit că nu sunt singură în suferința mea. Dar asta nu m-a ajutat prea mult. Seara, când sting lumina în dormitorul gol, liniștea devine insuportabilă.

Într-o duminică, am făcut cozonac. Mi-am pus rochia cea bună și am aranjat masa ca pe vremuri. Am sunat-o pe Maria:

— Mamă, am făcut cozonac! Poate vii cu copiii să luați o felie caldă…

— Nu pot azi, mamă! Suntem la mall cu prietenii copiilor. Poate altădată…

Am lăsat telefonul jos și am început să râd amar. Cozonacul s-a răcit pe masă, iar eu am mâncat o felie singură, cu lacrimi în ochi.

Într-o zi m-am hotărât să merg la biserică. Poate acolo găsesc alinare. Preotul vorbea despre familie și despre cât de important e să nu-ți uiți părinții. M-am uitat în jur: alte femei bătrâne ca mine dădeau din cap aprobator.

La ieșire, m-a abordat doamna Stanca:

— Dumneavoastră sunteți mama Mariei Popescu? Ce fată bună aveți! Mereu vorbește frumos despre dumneavoastră!

Am zâmbit politicos și am plecat grăbită spre casă. Dacă vorbește atât de frumos despre mine, de ce nu mă vizitează?

Seara am primit un mesaj scurt: „Noapte bună, mamă!”

Am răspuns: „Noapte bună, draga mea! Să ai grijă de tine.”

A doua zi am primit pensia: 1.800 lei. Am plătit facturile și mi-au rămas 300 lei pentru mâncare toată luna. M-am gândit dacă să-i spun Mariei că nu mai am bani pentru pastilele de inimă. Dar mi-a fost rușine.

Într-o seară m-am uitat la televizor la o emisiune despre bătrânii abandonați în azile. Mi s-a strâns inima. Oare acolo voi ajunge și eu?

Am început să scriu în jurnal:
„Astăzi am vorbit cu Vlad două minute la telefon. Mi-a zis că e ocupat și că mă sună el când poate. Nu m-a sunat.”

Într-o zi am primit vizita Irinei pe neașteptate. A intrat val-vârtej în casă:
— Mamă! Ce faci? Am venit doar pentru două ore, apoi trebuie să plec la aeroport.

Am încercat să-i spun cât mi-e de dor de ea, dar n-am apucat. A stat cu ochii în telefon tot timpul.
— Mamă, trebuie să plec! Te sun eu când ajung acasă!

După ce a plecat, am rămas privind ușa închisă mult timp.

M-am întrebat unde am greșit ca mamă? De ce copiii mei nu simt nevoia să mă vadă? Oare sacrificiile mele au fost în zadar?

Acum stau în fața ferestrei și privesc strada pustie. Mâine e ziua mea de naștere. Nu știu dacă va veni cineva sau dacă voi primi doar un mesaj sec pe telefon.

Mă întreb: oare câți părinți trăiesc aceeași poveste ca mine? Câți dintre noi ne găsim alinarea doar în amintiri? Ce putem face ca să nu fim uitați tocmai de cei pentru care ne-am dat viața?