Singurătatea nu are vârstă: Povestea mea de mamă uitată

— Nu mai veni, mamă, nu avem timp acum! Vocea Anei, fiica mea cea mare, răsuna rece prin telefon, ca o ușă trântită în față. Era a treia oară în luna aceea când încercam să-i propun să ne vedem, să stăm la o cafea, să-mi văd nepoții. M-am uitat la telefonul vechi, cu tastele tocite, și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. În jurul meu, apartamentul era tăcut, doar ceasul de pe perete mai bătea ritmic, ca o inimă obosită.

Mă numesc Maria și am 67 de ani. Am crescut doi copii singură, după ce soțul meu, Gheorghe, a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Am muncit toată viața la croitorie, am cusut haine pentru alții și am strâns fiecare leu pentru ca Ana și Radu să aibă tot ce le trebuie. Acum, când bătrânețea mi-a bătut la ușă, mă simt ca o haină veche uitată într-un dulap prăfuit.

Într-o zi de duminică, după slujba de la biserică, m-am întors acasă cu sufletul greu. Preotul vorbise despre iertare și despre puterea rugăciunii. M-am așezat pe marginea patului și am început să mă rog. „Doamne, dă-mi putere să-i iert pe copiii mei că m-au uitat. Ajută-mă să nu mă simt atât de singură.”

Vecina mea, tanti Ileana, m-a văzut plângând pe bancă în fața blocului. S-a apropiat încet și m-a întrebat:
— Ce-i cu tine, Marie? Nu te-am mai văzut veselă de mult.
— Copiii nu mai vin… Parcă nici nu mai exist pentru ei.
— Știi ce fac eu când mă apasă dorul? Mă rog și aprind o lumânare pentru liniște. Hai la mine la o cafea.

Am mers la ea și am povestit ore întregi despre vremurile când copiii alergau prin curte, despre Crăciunurile cu miros de cozonac și râsete. Am plâns împreună, dar am și râs. Tanti Ileana mi-a spus:
— Sufletul nu moare dacă-l hrănești cu credință. Dumnezeu nu ne lasă niciodată singure.

În acea seară am aprins o lumânare la icoana Maicii Domnului și am început să scriu o scrisoare pentru Ana și Radu. Le-am spus cât îi iubesc și cât mi-e dor de ei. Le-am povestit despre zilele mele simple: cum ud florile pe balcon, cum ascult radioul sau cum mă bucur când văd copii jucându-se în fața blocului. Am pus scrisoarea în plicuri separate și le-am trimis.

Timpul trecea greu. În fiecare zi mă trezeam cu speranța că voi primi un telefon sau o vizită. În schimb, primeam doar reclame la ușă sau facturi în cutia poștală. Într-o seară ploioasă, m-am prăbușit pe genunchi în fața patului:
— Doamne, dacă nu pot să fiu aproape de copiii mei, ajută-mă să găsesc sens în singurătatea asta!

A doua zi dimineață am primit un telefon de la preotul parohiei:
— Marie, avem nevoie de ajutor la cantina socială. Poți veni să ajuți la împărțit mâncare?

Am acceptat fără să stau pe gânduri. Acolo am întâlnit oameni ca mine: bătrâni uitați de copii, mame singure, oameni fără adăpost. Am simțit că nu sunt singură în suferința mea. Am început să gătesc pentru ei, să-i ascult, să le spun o vorbă bună. În fiecare zi plecam acasă cu sufletul mai ușor.

Într-o după-amiază, în timp ce serveam supa caldă unui bătrânel cu ochii triști, acesta mi-a spus:
— Să știi că Dumnezeu vede tot ce faci. Poate copiii tăi nu te văd acum, dar El te vede.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte mult timp. Am început să mă rog nu doar pentru mine, ci și pentru alții: pentru Ana și Radu, pentru toți cei care simt că nu mai contează pentru nimeni.

După câteva luni, într-o zi de primăvară, am primit un telefon de la Radu:
— Mamă… îmi pare rău că n-am mai dat niciun semn. Am citit scrisoarea ta… Mi-e dor de tine. Pot să vin pe la tine?

Inima mi-a tresărit ca atunci când îl vedeam alergând spre mine din curtea școlii. Când a venit, l-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi. Mi-a povestit cât de greu îi este la serviciu, cât de mult îl apasă grijile zilnice.

— Mamă, nu te-am uitat… doar că viața asta ne trage în toate părțile.

După vizita lui Radu, Ana a sunat și ea. A venit cu nepoții într-o sâmbătă și au umplut casa cu râsete și gălăgie. Am făcut plăcintă cu mere și le-am povestit despre copilăria lor.

Nu știu dacă lucrurile vor fi mereu așa. Poate vor mai trece luni fără să-i văd sau să-i aud. Dar acum știu că nu sunt singură: Dumnezeu e cu mine în fiecare zi, iar sufletul meu s-a întărit prin credință și rugăciune.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu dorul acesta sfâșietor? Câți părinți își așteaptă copiii la telefon sau la ușă? Poate că nu putem schimba trecutul sau graba vieții lor, dar putem găsi putere în credință și în iubirea care nu moare niciodată.