Singurătatea unei mame: Când copiii uită să mai sune

— Nu pot să cred că iarăși nu răspunde nimeni… Am apăsat butonul verde de pe telefonul vechi, cu mâinile tremurânde, sperând că poate de data asta, măcar de data asta, Maria sau Vlad vor răspunde. Dar tonul acela sec, interminabil, îmi sfâșie inima. Închid ochii și încerc să-mi amintesc ultima dată când am auzit glasul unuia dintre copiii mei. A trecut mai bine de o lună.

Stau pe canapeaua din sufrageria mică, cu perdelele trase, ascultând cum ceasul de pe perete ticăie. În jurul meu, liniștea e apăsătoare. Pe masa din fața mea, stă o fotografie veche: eu, cu părul încă negru, ținându-i în brațe pe Maria și Vlad, iar lângă noi, soțul meu, Doru, zâmbește larg. El s-a dus demult. De atunci, casa a început să se golească încet-încet.

— Mamă, nu pot veni azi. Am mult de lucru la birou. Poate duminică, dacă nu intervine ceva… îmi spunea Maria acum două săptămâni. Și duminica a trecut fără să sune.

Vlad e și mai distant. El mă sună doar când are nevoie de ceva: „Mamă, ai putea să-mi faci rost de niște acte vechi? Am nevoie pentru bancă.” Sau: „Mamă, ai văzut cardul meu de sănătate? Poate l-am uitat la tine.”

Nepoții? Pe ei îi văd doar pe Facebook sau Instagram. Rareori îmi răspund la mesaje. „Bunico, sunt ocupat acum. Poate mai târziu.” Dar „mai târziu” nu vine niciodată.

Îmi amintesc cum era altădată. Casa era plină de râsete, de pași mici alergând prin holuri, de miros de cozonac și sarmale. De Crăciun și Paște ne adunam toți la masă. Acum, primesc un telefon scurt: „Sărbători fericite, mamă! Nu putem veni anul ăsta, dar ne gândim la tine.”

Mă ridic cu greu și mă uit pe geam. Blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești par la fel de pustii ca sufletul meu. Vecina de la trei, tanti Lenuța, își plimbă nepoțica în fața blocului. O privesc cu invidie și durere. Ea are noroc; copiii ei nu au uitat-o.

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Maria despre ce simt.
— Mamă, nu înțelegi că avem viețile noastre? Nu putem sta mereu cu tine! Și tu ai fost ocupată când eram mici.
— Dar eu eram acolo! Voi erați totul pentru mine…
— Da, dar acum suntem adulți. Trebuie să accepți că lucrurile s-au schimbat.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Oare chiar am greșit atât de mult? Am muncit toată viața ca să le fie bine. Am renunțat la visele mele pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie. Am stat nopți întregi lângă patul lor când erau bolnavi. Acum nu mai are cine să stea lângă patul meu când mă doare spatele sau când mă sperie liniștea nopții.

Uneori mă gândesc să le scriu o scrisoare. Să le spun tot ce simt: cât de tare mă doare absența lor, cât de mult mi-e dor să-i aud râzând în casa asta pustie. Dar mi-e teamă că ar crede că îi șantajez emoțional.

Într-o sâmbătă după-amiază, am ieșit la piață. M-am întâlnit cu domnul Ilie, vecinul de la parter.
— Doamna Elena, ce mai faceți? Nu v-am mai văzut demult cu copiii…
— Sunt bine… Ei sunt ocupați… răspund încercând să-mi ascund lacrimile.
— Știți cum e… Tineretul din ziua de azi… Dar să știți că nu sunteți singura.

Asta m-a făcut să mă gândesc: câte mame și bunici ca mine sunt în orașul ăsta? Câte femei care au dat totul pentru familie și acum stau singure în apartamente reci?

Seara, când mă pun în pat, mă uit la tavan și mă întreb dacă nu cumva am cerut prea mult. Poate că lumea s-a schimbat și eu nu m-am adaptat. Poate că dragostea se măsoară altfel acum — în mesaje scurte pe WhatsApp sau like-uri pe Facebook.

Dar sufletul meu nu știe să trăiască din like-uri. Sufletul meu vrea o îmbrățișare adevărată, o vorbă caldă la telefon, un zâmbet sincer la ușă.

Într-o zi am primit un mesaj vocal de la Vlad:
— Mamă, scuză-mă că n-am mai dat niciun semn. Am fost foarte prins cu serviciul și cu copiii. Poate reușim să ne vedem weekendul viitor.

Am ascultat mesajul de zeci de ori. M-am agățat de speranța asta ca un naufragiat de o scândură pe mare.

Weekendul a venit și a trecut fără ca Vlad să apară. M-am uitat pe geam până noaptea târziu, sperând să văd silueta lui urcând scările blocului.

Într-o seară ploioasă, Maria m-a sunat:
— Mamă… știu că n-am fost prea prezentă în ultima vreme. Dar e greu… Sunt obosită tot timpul… Copiii au nevoie de mine…
— Și eu am nevoie de voi… am șoptit printre lacrimi.
— O să încerc să vin mai des…

Dar știu că promisiunile astea sunt ca ploaia care bate în geam: vin și trec repede.

M-am gândit să mă înscriu la un club de pensionari sau la biserică, dar parcă nu mai am putere să încep ceva nou. Îmi lipsește curajul și motivația.

Poate că bătrânețea e despre a învăța să trăiești cu dorul și cu tăcerea. Poate că trebuie să găsesc sens în lucruri mici: o floare care înflorește pe balcon, o carte bună sau o conversație scurtă cu vecina.

Dar uneori mă întreb: oare chiar meritam să fiu uitată? Oare copiii mei vor realiza vreodată cât doare singurătatea asta? Sau poate așa e viața acum — fiecare pentru el?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar până atunci vă întreb pe voi: voi cum ați face față dacă ați fi în locul meu? Ce ați spune copiilor voștri dacă ați avea ocazia?