Strigăt în tăcere: Povestea lui Radu, omul care a căutat ajutor și a găsit doar ziduri

— Iar începe! Am strigat în gând, strângând perna la piept, în timp ce din apartamentul de deasupra răsunau iarăși țipete și trântituri. Era trecut de miezul nopții, iar eu, Radu, 43 de ani, divorțat și cu un fiu plecat la facultate în Cluj, mă simțeam mai singur ca niciodată. De luni întregi, viața mea se rezuma la serviciu, televizor și aceste nopți albe, în care zgomotele vecinilor mă făceau să simt că nu mai am niciun control asupra propriei existențe.

Am încercat să ignor. Am încercat să bat discret în țeava caloriferului, sperând că vor înțelege. Dar nimic. Într-o seară, după ce am auzit o bufnitură urmată de plânsul unei femei, am cedat. Am sunat la ușa lor. Mi-a deschis un bărbat cu ochii injectați și mirosind a alcool.

— Ce vrei?

— Vă rog, puteți să faceți mai încet? E târziu și nu pot dormi…

— Dacă nu-ți convine, mută-te! Și mi-a trântit ușa în nas.

Am coborât scările tremurând. M-am simțit umilit, neputincios. A doua zi, la serviciu, colega mea, Irina, m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu prea dorm… Vecinii mei… E greu.

— Ai încercat să vorbești cu administratorul? Sau cu poliția?

Am dat din umeri. Nu voiam să fiu „vecinul reclamagiu”, dar nici nu mai puteam continua așa. În acea noapte, când scandalul a atins apogeul și am auzit din nou plânsul copilului lor, am sunat la poliție. Vocea de la capătul firului părea plictisită.

— Da, domnule, trimitem un echipaj…

Au venit după o oră. Au urcat la ei, au stat cinci minute și au plecat. Zgomotele au continuat. A doua zi am găsit pe ușă un bilet: „Data viitoare ai grijă ce faci!” Scrisul era tremurat, hârtia lipită cu scuipat.

Am început să mă tem. Mergeam pe scări cu inima cât un purice. La magazinul din colț, vânzătoarea m-a privit ciudat.

— Ce-ai făcut de s-au luat ăia de tine?

— Nimic… doar am cerut liniște.

— Lasă-i, dom’le! Așa e la bloc. Nu te băga.

Dar nu puteam să nu mă bag. Nu mai puteam dormi. Am început să am coșmaruri. Mă trezeam transpirat, cu inima bătând nebunește. Am sunat din nou la poliție. De data asta au venit două echipaje și m-au chemat jos.

— Domnule Radu, vecinii spun că îi hărțuiți. Că le bateți în țevi și îi amenințați.

— Eu? Eu doar… vreau liniște!

— Vedeți-vă de treabă. Dacă mai faceți reclamații nefondate, vă amendăm.

M-am simțit ca un infractor. Am ieșit din scară cu capul plecat. Pe bancă stătea tanti Maria, bătrâna de la parter.

— Lasă-i, dragă! Așa e lumea acum. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni.

Am încercat să vorbesc cu fiul meu la telefon.

— Tata, nu te mai consuma! Mută-te dacă nu-ți convine!

Dar unde să mă duc? Apartamentul era tot ce aveam după divorț. Fosta mea soție, Camelia, mi-a spus sec:

— Poate ar trebui să te obișnuiești cu ideea că nu poți schimba lumea.

Într-o seară am găsit ușa zgâriată cu cheia. În cutia poștală am găsit o hârtie mototolită: „Nu te mai băga!”

Am început să evit oamenii din bloc. Mergeam la serviciu devreme și mă întorceam târziu. Irina a observat că slăbisem.

— Radu, ai nevoie de ajutor? Poate ar trebui să vorbești cu cineva…

— Cu cine? Cui îi pasă?

Am încercat să merg la psihologul de la policlinică. Mi-a spus că sunt „prea sensibil” și că ar trebui să-mi văd de viață.

Într-o noapte am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă cineva ar observa dacă aș dispărea. M-am simțit invizibil, ca o umbră printre oameni grăbiți și indiferenți.

Într-o duminică dimineață am auzit iar scandal sus. De data asta nu am mai sunat nicăieri. Am pus căștile pe urechi și am dat drumul la muzică tare. Dar nici muzica nu acoperea sentimentul de neputință care mă rodea pe dinăuntru.

La serviciu am început să greșesc tot mai des. Șeful m-a chemat la el:

— Radu, ce se întâmplă cu tine? Dacă nu te aduni, va trebui să luăm măsuri…

Am plecat acasă cu ochii în pământ. Pe drum m-am întâlnit cu vecina de la trei.

— Știți… și eu aud scandalurile alea noaptea… Dar mi-e frică să spun ceva.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singur. Am stat de vorbă pe bancă până târziu. Mi-a povestit cum soțul ei e plecat în Italia și cum se teme pentru copilul ei.

În acea seară am decis să nu mai tac. Am scris o scrisoare către asociația de proprietari și am lăsat-o în cutia poștală a fiecărui apartament. Am semnat-o: „Un vecin care nu mai poate suporta tăcerea.”

A doua zi am găsit câteva răspunsuri: unele ironice („Du-te la țară dacă vrei liniște!”), altele pline de compasiune („Și noi avem copii mici și ne e teamă”). Nimeni însă nu voia să iasă în față.

M-am întrebat atunci: oare câți dintre noi trăim așa? Izolați între patru pereți, fiecare cu fricile lui? Cât valorează vocea unui om când toți ceilalți aleg tăcerea?

Poate că nu am găsit ajutorul pe care îl căutam. Poate că societatea noastră încă nu știe să asculte strigătul celor singuri sau vulnerabili. Dar dacă nici măcar nu încercăm să vorbim despre asta — ce șansă avem să ne schimbăm?

Oare câți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?