Strigătul Mamei: O Jucărie, O Clipă, O Viață Schimbată

— Nu, Ilinca! Nu băga tot în gură! am strigat, dar era deja prea târziu. Într-o fracțiune de secundă, camera s-a umplut de panică. Ilinca, fetița mea de opt luni, avea ochii mari, speriați, și încerca să respire. Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am repezit spre ea, am ridicat-o și am început să-i bat ușor pe spate, așa cum văzusem la televizor. Dar nu funcționa. Gura i se închidea și deschidea ca a unui pește scos din apă.

— Sună la 112! am urlat către soțul meu, Radu, care stătea în prag, paralizat de frică.

Totul s-a petrecut atât de repede și totuși, fiecare secundă părea o eternitate. Am încercat să-mi amintesc instrucțiunile din cursul de prim ajutor pe care îl făcusem la serviciu, dar mintea îmi era un haos. Am întors-o cu fața în jos pe antebraț și am apăsat ușor între omoplați. Dintr-o dată, jucăria — o girafă din silicon, cumpărată dintr-un magazin celebru pentru copii — a căzut pe podea cu un zgomot sec.

Ilinca a început să plângă. Eu m-am prăbușit lângă ea, tremurând din toate încheieturile. Radu vorbea cu operatorul de la urgențe, dar eu nu mai auzeam nimic. Doar plânsul ei și bătăile inimii mele.

După ce s-a liniștit puțin situația, am dus-o la spital. Doctorița de gardă, doamna Popescu, ne-a privit cu blândețe:

— Ați avut noroc. Mulți copii nu scapă atât de ușor. Jucăriile astea sunt periculoase dacă nu sunt supravegheați.

Am simțit un val de vinovăție care m-a copleșit. Cum am putut fi atât de neatentă? Eu, care citeam toate etichetele, care verificam fiecare cusătură la hainele ei… Cum am lăsat să se întâmple asta?

În drum spre casă, Radu a tăcut. Tensiunea dintre noi era ca o funie întinsă la maximum.

— Nu trebuia să-i dai jucăria aia, a spus el într-un final, cu voce joasă.

— Nu trebuia să pleci tu la telefon când știi că e ora ei de joacă! am răspuns eu, mai aspru decât intenționam.

Ne-am certat tot drumul. Fiecare încerca să găsească vinovatul în celălalt, dar adevărul era că niciunul dintre noi nu era pregătit pentru așa ceva.

Seara, după ce Ilinca a adormit epuizată, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Mama mea m-a sunat:

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, fata mea… Eu te-am crescut fără atâtea jucării sofisticate și ai supraviețuit. Poate ar trebui să ne întoarcem la lucruri simple.

M-am gândit mult la vorbele ei. În zilele următoare am aruncat toate jucăriile care mi se păreau cât de cât periculoase. Am citit forumuri, am vorbit cu alte mame la locul de joacă din parc.

— Și băiatul meu a pățit ceva asemănător cu o jucărie din plastic tare, mi-a spus Anca, o mamă din blocul vecin.

— Eu nici nu mai cumpăr jucării din comerț. Le fac singură din materiale naturale, a adăugat Maria.

Dar adevărul e că nu poți controla totul. Oricât ai încerca să fii atent, viața găsește mereu o cale să te surprindă.

Radu și cu mine ne-am apropiat din nou după câteva zile. Ne-am dat seama că vina nu ajută pe nimeni și că trebuie să fim o echipă pentru Ilinca.

Am decis să scriu povestea noastră pe Facebook. Sute de părinți au comentat: unii mă acuzau de neglijență, alții îmi mulțumeau că am avut curajul să vorbesc despre asta.

— Nu ești singura! mi-a scris o mamă din Iași. Și eu am trecut prin același coșmar.

Am realizat atunci cât de mulți trăim cu frica asta ascunsă: că într-o zi ceva banal poate deveni tragedie. Cât de fragil e totul.

Ilinca are acum doi ani și jumătate. E veselă și sănătoasă. Dar eu încă tresar când o văd băgând ceva în gură sau când aud vreo știre despre accidente cu copii mici.

M-am întrebat de nenumărate ori: dacă nu eram acolo? Dacă nu știam ce să fac? Dacă…?

Poate că povestea mea va salva măcar un copil sau va face un părinte să fie mai atent. Sau poate doar va deschide o discuție despre cât de mult ne putem proteja copiii într-o lume plină de pericole ascunse.

Oare cât control avem cu adevărat asupra vieții copiilor noștri? Și cât din grijile noastre sunt doar iluzii? Voi ce credeți?