Sub clopotul de sticlă al mamei: Povestea unei iubiri sufocante

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu păpușa ta perfectă! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mâinile îmi tremurau pe clanța ușii de la bucătărie. Mama s-a întors spre mine cu ochii ei reci, de un albastru tăios, și pentru o clipă am crezut că o să mă lovească cu privirea. În loc de asta, a oftat adânc și a spus pe un ton tăios:

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca! Dar să nu uiți cine te-a crescut și cine ți-a dat totul!

Aveam douăzeci și unu de ani și încă mă simțeam ca o fetiță prinsă în colivia de sticlă pe care mama o construise cu grijă în jurul meu. O cheamă Rodica și toată viața ei a fost o luptătoare: a crescut singură doi copii după ce tata ne-a părăsit pentru alta când eu aveam doar cinci ani. Fratele meu mai mare, Lucian, a plecat la București imediat după liceu și nu s-a mai uitat înapoi. Eu am rămas aici, în apartamentul nostru mic din Ploiești, încercând să fiu tot ce nu a reușit el să fie pentru mama.

Dar oricât m-am străduit, niciodată nu era destul. Notele mele bune la facultate? „Toată lumea ia note bune la Litere, nu-i mare lucru.” Prietenii mei? „Nu-mi place cum se uită Andreea la tine, parcă vrea să te tragă în jos.” Băiatul cu care am ieșit de două ori? „Nu e de tine, fata mea. O să te facă să suferi.”

În fiecare zi simțeam cum mă sufoc sub greutatea așteptărilor ei. Îmi spunea mereu că vrea doar ce e mai bine pentru mine, dar vocea ei suna ca o sentință. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre faptul că nu voiam să dau la masterat imediat după licență, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă există undeva un colț unde să pot respira fără să simt privirea mamei în ceafă.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând cafeaua. Tăcerea dintre noi era densă ca fumul de țigară pe care îl ura atât de mult la tata.

— O să vin târziu azi, am spus încet.
— Unde te duci?
— La bibliotecă… și poate mă văd cu Andreea.
— Să nu uiți că ai de spălat vasele și de făcut ordine în cameră! Și vezi să nu vii târziu ca data trecută!

Am ieșit pe ușă fără să răspund. Pe drum spre bibliotecă, am simțit telefonul vibrând: era Lucian. Nu vorbeam des, dar când o făceam, mereu mă întreba același lucru:

— Cum e mama?
— Ca de obicei…
— Știi că nu e ușor pentru ea.

M-am enervat. Mereu trebuia să-i găsesc scuze mamei. Dar cine îmi găsea mie scuze pentru toate momentele în care mă făcea să mă simt mică și neînsemnată?

La bibliotecă, Andreea m-a privit lung.

— Ești palidă rău. Ce s-a întâmplat?
— Nimic… aceeași poveste.
— De ce nu pleci? Ai putea sta la mine până îți găsești ceva.

Mi-am mușcat buza. Îmi era frică. Frică să plec, frică să rămân. Frică să fiu eu însămi.

Seara, când m-am întors acasă, mama mă aștepta în sufragerie.

— Trebuie să vorbim.

M-am așezat pe marginea canapelei, cu inima bătându-mi nebunește.

— Nu vreau să-ți stric viața, dar tu nu vezi cât mă doare când văd că nu asculți? Eu am sacrificat totul pentru tine! Am renunțat la visele mele ca tu să ai tot ce-ți trebuie!

Am simțit cum mă năpădește furia:

— Dar eu când am voie să trăiesc pentru mine? Când am voie să greșesc fără să-mi fie frică?

Mama a început să plângă. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar autoritară.

— Mi-e frică să nu pățești ce am pățit eu… Să nu rămâi singură…

Am plâns și eu. Ne-am ținut una în brațe ca două străine care încearcă disperate să se recunoască.

Au trecut câteva luni de atunci. Am început terapia și încerc să-mi construiesc viața pas cu pas. Mama încă încearcă să mă controleze uneori, dar acum îi spun când mă doare. Încercăm amândouă să ne vindecăm rănile vechi.

Mă întreb adesea: Oare cât din ceea ce suntem vine din dragoste și cât din frică? Și dacă dragostea adevărată înseamnă să lași celuilalt libertatea de a fi el însuși?