Sub umbra zilei mele de naștere: O mamă între dragostea pentru fiu și pierderea căminului

— Nu cred că-i nevoie să faci tortul ăsta, mamă, a zis Mirela, cu vocea ei tăioasă, în timp ce răsucea lingura în cafea. — Putem comanda ceva de la cofetărie.

Am rămas cu mâna pe vasul cu făină, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când Mirela îmi sugera subtil că nu mai e loc pentru mine în propria bucătărie. Marius, fiul meu, stătea la masă cu ochii în telefon, absent, ca și cum discuția nici nu-l privea.

— Dar e ziua mea… am șoptit, încercând să-mi păstrez vocea calmă. — Întotdeauna am făcut tortul pentru toți ai casei.

Mirela a ridicat din umeri, fără să mă privească. — Acum suntem adulți. Putem face lucrurile altfel.

Am simțit cum mă sufoc între pereții casei mele. De când Marius s-a căsătorit cu Mirela, nimic nu mai era la fel. Mirela era mereu politicoasă, dar rece ca o iarnă lungă. Îmi zâmbea doar când era nevoie, iar privirea ei mă făcea să mă simt ca o musafiră nepoftită.

În fiecare seară, când mă retrăgeam în camera mea, mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea posesivă? Prea prezentă? Sau poate prea iubitoare? Marius nu-mi mai cerea sfatul ca altădată. Nu mai venea să-mi povestească despre serviciu sau despre prietenii lui. Acum totul era „noi”, „Mirela și cu mine”.

Într-o seară, după ce au plecat la plimbare fără să mă invite, am rămas singură la masa din bucătărie. Am început să plâng încet, să nu mă audă nimeni. Mi-am amintit de anii când Marius era mic și venea alergând la mine cu palmele pline de flori de câmp. Atunci casa era plină de râsete și miros de prăjituri.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Mirela în sufragerie, vorbind la telefon cu mama ei. — Da, mamă, știu… Dar nu pot să-i spun direct să plece. E casa ei… Da… Marius nu vrea să discutăm despre asta… Da, încerc să fiu răbdătoare…

Am simțit cum mi se taie respirația. Deci chiar voia să plec? Să-mi las casa, amintirile și tot ce am construit pentru fiul meu?

În ziua aniversării mele, Mirela a venit cu un tort cumpărat și l-a pus pe masă fără să spună nimic. Marius m-a îmbrățișat scurt și mi-a urat „La mulți ani!” ca unui coleg de serviciu. Am suflat lumânările cu ochii în lacrimi și am zâmbit fals pentru poza pe care Mirela a insistat să o facem.

Seara târziu, după ce au plecat la culcare, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta — dacă toate simt că pierd totul atunci când copiii lor cresc și aleg alt drum.

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc cu Marius. L-am găsit în bucătărie, făcându-și cafeaua.

— Marius, pot să-ți spun ceva?

A ridicat privirea spre mine, ușor iritat. — Ce s-a mai întâmplat?

— Simt că nu mai e loc pentru mine aici… Că nu mai sunt dorită…

A oftat adânc. — Mamă, nu e vorba despre tine… E doar… Vrem și noi intimitatea noastră.

— Dar eu unde să mă duc? Casa asta e tot ce am!

— Poate ar trebui să te gândești să-ți găsești ceva al tău… Să-ți vezi de viața ta…

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet peste sufletul meu. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat dacă toată dragostea pe care am pus-o în familia asta a fost în zadar.

În zilele următoare am început să caut anunțuri de chirii. Fiecare apartament mic și rece pe care îl vedeam mi se părea o condamnare la singurătate. Dar poate că Mirela avea dreptate: copiii trebuie lăsați să-și trăiască viața lor.

Într-o duminică dimineață, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Viorica. A văzut cât sunt abătută și m-a invitat la o cafea.

— Dragă Irina, mi-a spus ea blând, toți copiii fac la fel când cresc. Dar tu nu ești singură! Ai prieteni aici, ai o viață înainte!

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ținut de mână și mi-a spus: — Nu-ți pierde speranța! Poate într-o zi Mirela va înțelege cât ai sacrificat pentru familia asta.

Acum stau în camera mea și privesc pozele vechi cu Marius copil. Încerc să găsesc puterea să merg mai departe. Poate că trebuie să-mi construiesc un nou început.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare chiar trebuie să aleg între dragostea pentru copilul meu și liniștea sufletului meu?