Sub valurile Dunării: Povestea unei alegeri greșite

— Ce-ai făcut, Radu? Ai parcat iar acolo unde ți-am spus să nu parchezi? vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă și plină de griji. Eram încă ud leoarcă, cu noroi pe pantaloni și cu sufletul greu. Priveam în gol spre malul Dunării, acolo unde cu doar câteva ore înainte lăsasem mașina. Acum, nu mai era nimic. Doar valurile tulburi și câteva resturi plutind.

Nu știu ce m-a apucat în dimineața aceea. Poate graba, poate dorința de a ajunge la întâlnirea cu Irina, iubita mea, care mă tot acuza că nu sunt niciodată punctual. Am văzut locul liber chiar lângă apă, sub podul vechi de la Brăila. Era un semn mare: „Parcarea interzisă. Pericol de inundație.” Dar cine să mai țină cont? Am tras pe dreapta, am coborât și am alergat spre cafeneaua unde mă aștepta Irina.

— Ai întârziat iar, Radu! Nu-ți pasă deloc? m-a întâmpinat ea, cu ochii ei verzi plini de reproș. Am încercat să glumesc, să-i spun că am găsit un loc „special” de parcare, dar nu a râs. S-a ridicat și a plecat înainte să apuc să-i spun cât de mult o iubesc.

Când m-am întors la mașină, Dunărea crescuse. Apa ajunsese deja la roți. Am încercat să deschid portiera, dar era prea târziu. În câteva minute, valurile au acoperit totul. Am privit neputincios cum Honda mea albastră era luată de apă, ca o jucărie uitată pe marginea băii.

Am sunat la Poliție. Au venit repede, dar nu ca să mă ajute. M-au certat pentru parcare ilegală, mi-au dat amendă și mi-au spus că nu pot face nimic pentru mașină. „Asta e Dunărea, băiete! Nu iartă pe nimeni!” mi-a spus un polițist cu mustață groasă.

Acasă, tata m-a privit lung peste ochelarii lui vechi.
— Mereu faci numai prostii! De ce nu asculți niciodată?
Mama plângea în bucătărie. Era mașina familiei, cumpărată cu greu după ani de economii. Fratele meu mai mic, Vlad, mă privea cu o curiozitate crudă.
— O să ne cumpărăm alta?
— Nu știu, Vlad… am răspuns încet.

Seara, Irina mi-a trimis un mesaj: „Poate e timpul să te maturizezi.”

Am simțit că totul se prăbușește peste mine. Nu era doar o mașină pierdută. Era încrederea părinților mei, răbdarea Irinei, liniștea casei noastre modeste din cartierul Viziru. Tata a început să vorbească tot mai puțin cu mine. Mama mă evita. Vlad mă întreba zilnic dacă am găsit vreo soluție.

Într-o noapte, am ieșit pe malul Dunării. Vântul bătea tare, iar podul vechi scârțâia sinistru. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng. Nu pentru mașină, ci pentru tot ce pierdusem din cauza unei decizii proaste.

A doua zi am mers la muncă pe jos. Colegii râdeau pe la colțuri:
— Uite-l pe Radu! A vrut să facă baie cu Honda!
M-am simțit mic și neînsemnat.

După o săptămână, tata s-a apropiat de mine în timp ce reparam gardul din spate.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nu ai venit la mine să-mi spui adevărul din prima.
Am tăcut rușinat.
— Toți greșim, Radu. Dar trebuie să învățăm ceva din asta.

Am început să caut soluții: am făcut cerere la asigurare (care nu acoperea inundațiile), am încercat să găsesc un job suplimentar ca să ajut la bani. Irina nu mi-a mai răspuns la mesaje mult timp. Într-o zi, am găsit-o în parc cu o prietenă.
— Îmi pare rău pentru tot… i-am spus încet.
— Și mie îmi pare rău că nu ai învățat nimic din greșelile tale până acum.

A durut mai tare decât orice amendă sau pierdere materială.

Au trecut luni până când familia mea a început să zâmbească din nou la masă. Tata mi-a dat cheile vechii Dacii 1310:
— Nu-i Honda, dar te duce unde ai nevoie… dacă ai grijă de ea!
Am zâmbit amar și am promis că voi fi mai atent.

Uneori mă întorc pe malul Dunării și privesc apa care curge liniștită peste locul unde mi-am pierdut mașina și o parte din copilărie. Mă întreb dacă nu cumva fiecare dintre noi are nevoie de un val care să-l trezească la realitate.

Oare câți dintre noi trebuie să piardă ceva important ca să înțeleagă cât de mult contează alegerile mici? Voi ce ați fi făcut în locul meu?