Tăcerea din mine: Cum am supraviețuit cancerului și trădării familiei mele

— Nu putem să te ajutăm, Zina. Fiecare are viața lui.

Cuvintele Anei, sora mea mai mare, au căzut ca un cuțit rece peste sufletul meu. Eram întinsă pe canapeaua din sufrageria părinților, cu ochii umflați de la plâns și cu dosarul medical strâns la piept. Tocmai primisem diagnosticul: cancer la sân, stadiul II. Mă uitam la Ana, sperând să văd în ochii ei măcar o urmă de compasiune, dar privirea ei era goală, ca și cum nu eram decât o povară de care abia aștepta să scape.

— Ana, te rog… Nu cer bani, doar să stai cu mine la spital, să nu fiu singură…

Ea a oftat, s-a ridicat și a început să-și strângă geanta.

— Zina, am copii, am serviciu. Nu pot să-mi las viața pe pauză pentru tine. Vorbește cu mama.

Mama stătea în colțul camerei, cu mâinile împreunate în poală. Nu spunea nimic. Tata se uita la televizor, prefăcându-se că nu aude discuția. În acel moment am simțit că nu doar boala mă sfâșie pe dinăuntru, ci și indiferența celor pe care îi credeam ai mei.

În zilele următoare, am încercat să mă adun. Mergeam singură la consultații, stăteam ore întregi pe holurile reci ale spitalului Fundeni, privind fețele obosite ale altor bolnavi. Uneori îmi venea să urlu de frică și de neputință. Odată, o asistentă m-a întrebat:

— Nu te însoțește nimeni?

Am zâmbit strâmb:

— Nu are cine.

Într-o seară, după prima ședință de chimioterapie, am ajuns acasă sleită de puteri. Am găsit un bilet pe masă: „Suntem la țară. Să nu uiți să dai drumul la pisică afară.” Atât. Nicio întrebare despre cum mă simt, nicio mângâiere. Am izbucnit în plâns și am simțit că mă sufoc. M-am întrebat ce am făcut greșit, de ce nu merit iubirea lor.

Prietenii mei dispăruseră rând pe rând. Unii nu știau ce să spună, alții se temeau să nu fie trași în jos de problemele mele. Doar vecina de la trei, tanti Viorica, îmi aducea uneori supă caldă sau mă întreba dacă am nevoie de ceva de la magazin.

Într-o noapte, când durerile erau insuportabile și gândurile negre mă copleșeau, am vrut să renunț. Am scris un bilet: „Nu mai pot. Iertați-mă.” Dar dimineața m-am trezit cu fața udă de lacrimi și cu o furie nouă în piept. Nu voiam să le dau satisfacția să mă vadă învinsă.

Am început să merg la grupuri de sprijin pentru bolnavii de cancer. Acolo am întâlnit-o pe Mirela, o femeie de 50 de ani care trecuse prin aceeași boală și supraviețuise. Mi-a spus:

— Să nu te bazezi pe nimeni, Zina. Oamenii fug când e greu. Dar tu poți să te ridici singură.

Am început să cred că are dreptate. Am învățat să mă descurc singură: îmi făceam cumpărăturile online, îmi găteam cât puteam și îmi programam singură tratamentele. Într-o zi, când Ana m-a sunat să-mi spună că are nevoie de certificatul meu de naștere pentru niște acte, i-am răspuns calm:

— Îl găsești în sertarul din hol. Și nu-ți face griji pentru mine. M-am obișnuit să fiu singură.

A tăcut câteva secunde.

— Zina… știi că nu e ușor nici pentru noi…

— Nici pentru mine nu e ușor, Ana. Dar uite că pot.

După opt luni de tratamente chinuitoare, analizele au arătat că tumora s-a retras. Doctorul mi-a zâmbit pentru prima dată:

— Ești o luptătoare, Zina! Să nu uiți asta niciodată.

Am ieșit din spital cu capul sus și cu inima plină de recunoștință pentru fiecare zi în care respiram fără durere. Familia mea nu s-a schimbat prea mult; mama încă mă privea cu ochi triști dar distanți, tata era preocupat de grădină și televizor, iar Ana venea doar când avea nevoie de ceva.

Dar eu m-am schimbat. Am învățat să mă iubesc pe mine însămi și să nu mai cerșesc atenție sau afecțiune de la cei care nu pot sau nu vor să mi-o ofere.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim în tăcerea asta dureroasă, așteptând ca cei dragi să ne salveze? Și dacă salvarea vine doar din noi înșine?