Tata a decis să trăiască pe spatele meu, chiar când eram în concediu de maternitate

— Nu mai pot, tată! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce-l vedeam cum își toarnă liniștit ceaiul în cana preferată. Pe masa din bucătărie, facturile se adunaseră ca niște sentințe reci, iar fetița mea plângea din dormitor.

Tata s-a uitat la mine cu o privire calmă, aproape indiferentă. — Lasă, Maria, că te descurci tu. Ești tânără, ai putere. Eu am muncit destul. Acum e rândul tău.

Nu-mi venea să cred. Parcă nu mai era omul acela care mă ținea de mână când mergeam la școală sau care îmi citea povești seara. Era un străin care îmi cerea să port pe umeri nu doar grijile mele, ci și pe ale lui.

Totul a început cu două luni în urmă, când tata a venit acasă cu o hârtie mototolită de la serviciu. — Gata, m-au dat la pensie anticipată. Nu mă mai țin ăștia, cică-s prea bătrân. Dar nu-i nimic, mă descurc eu. Am pensia pusă deoparte pentru zile negre.

Atunci nu am realizat ce urma să însemne asta pentru mine. Eram deja în luna a opta de sarcină, iar soțul meu, Vlad, lucra pe un salariu modest la o firmă de construcții. Eu urma să intru în concediu de maternitate și să primesc indemnizația aceea mică, abia suficientă pentru scutece și lapte praf.

Primele zile după ce tata s-a pensionat au fost liniștite. Își petrecea timpul în fața televizorului sau ieșea la plimbare prin parc. Dar apoi au început să apară cererile: „Maria, nu ai să-mi dai și mie niște bani pentru medicamente?” „Maria, nu ai plătit lumina?” „Maria, vezi că s-a terminat uleiul.”

La început am încercat să-i explic: — Tată, nu prea avem bani. Vlad abia reușește să acopere chiria și mâncarea. Eu primesc doar indemnizația de maternitate.

— Lasă, că ai tu grijă! a răspuns el cu un zâmbet larg. Pensia mea o pun deoparte pentru zile negre. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla.

Am simțit cum mi se strânge inima. Zilele treceau greu. Fetița mea, Ilinca, plângea nopțile din cauza colicilor. Vlad venea acasă obosit și nervos. Tata părea tot mai mulțumit de noua lui viață: nu mai avea nicio grijă, totul era pe umerii mei.

Într-o seară, Vlad a izbucnit: — Maria, nu se mai poate! Tata tău stă toată ziua degeaba și noi ne chinuim să facem față cheltuielilor! De ce nu-și folosește pensia?

Am încercat să-l apăr: — E tatăl meu… Poate îi e frică să nu rămână fără bani la bătrânețe…

— Și noi? Noi nu contăm? Ilinca nu contează?

M-am simțit prinsă între două lumi care se prăbușeau peste mine. Într-o zi am găsit curajul să-i spun tatei tot ce aveam pe suflet:

— Tată, trebuie să te implici! Nu mai pot singură! Ai pensie, folosește-o! Nu e corect ca eu să plătesc totul!

El s-a uitat la mine lung și a oftat: — Maria, tu nu înțelegi… Eu am muncit toată viața pentru tine. Acum e rândul tău să ai grijă de mine.

— Dar eu sunt abia la început! Am un copil mic! Nu pot să fiu mamă și sprijin financiar pentru toată lumea!

A tăcut. S-a ridicat încet și a plecat în camera lui. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am plâns până târziu în noapte, cu Ilinca la piept.

A doua zi dimineață, tata a venit la mine cu ochii roșii:

— Poate ai dreptate… Poate am cerut prea mult. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu ajung pe drumuri sau la azil.

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Am realizat atunci cât de mult ne temem toți de singurătate și lipsuri. Dar oare cât putem sacrifica pentru ceilalți fără să ne pierdem pe noi?

De atunci am încercat să găsim un echilibru: tata își plătește o parte din cheltuieli, iar eu încerc să nu-l judec prea aspru pentru fricile lui. Dar rana a rămas.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la propria viață? Cât putem duce fără să ne frângem?