Tată Singur cu Trei Copii: Povestea Mea de Supraviețuire și Iubire

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! Mi-e dor să fiu liberă, să nu mai aud plânsete și certuri toată ziua!
Vocea Mirelei răsuna încă în mintea mea, la fel de tăioasă ca atunci când a trântit ușa și a dispărut în noaptea rece de martie. Era trecut de miezul nopții, iar copiii dormeau înghesuiți în patul nostru, fără să știe că viața lor tocmai se schimbase pentru totdeauna. Am rămas în hol, cu mâinile tremurânde și inima sfâșiată. Nu știam dacă să plâng sau să urlu.

A doua zi dimineață, Ana, cea mai mare dintre copii, m-a privit cu ochii ei mari și întrebători:
— Tata, unde e mama?
Am înghițit în sec. Nu aveam răspunsuri.
— Mama are nevoie de o pauză, iubita mea. Dar noi suntem împreună și ne vom descurca.

Adevărul era că habar n-aveam cum ne vom descurca. Aveam trei copii: Ana de 10 ani, Vlad de 7 și Ilinca de doar 3 ani. Salariul meu de șofer pe microbuz abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. În primele zile după plecarea Mirelei, casa părea un câmp de luptă: haine aruncate peste tot, vase nespălate, jucării împrăștiate. Mă simțeam copleșit. Seara mă prăbușeam pe canapea și plângeam în tăcere, ca să nu mă audă copiii.

Într-o dimineață, Ilinca s-a trezit plângând:
— Vreau la mama! Vreau la mama!
Am luat-o în brațe și am încercat să-i alin durerea, dar simțeam că mă sfărâm pe dinăuntru. Ana încerca să fie puternică pentru frații ei, dar o vedeam cum se ascunde în baie și plânge în șoaptă. Vlad devenise tăcut și retras; nu mai voia să iasă la joacă.

La serviciu eram mereu obosit. Șeful meu, domnul Dobre, m-a chemat într-o zi la el:
— Radu, ai probleme acasă? Te văd abătut…
Am dat din cap și am încercat să zâmbesc:
— Soția mea a plecat… Am rămas singur cu copiii.
Domnul Dobre a oftat adânc:
— Îmi pare rău, băiete. Dacă ai nevoie de ceva… spune-mi.

Ajutorul nu a venit niciodată din partea Mirelei. Nu a dat niciun semn luni întregi. Mama mea era bolnavă la țară și nu putea veni să mă ajute. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet; unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să se implice.

Au urmat luni grele. Am învățat să gătesc paste cu brânză și supe simple, să spăl haine la mână când mașina de spălat s-a stricat, să citesc povești până adormeam cu capul pe carte. Am mers la ședințele cu părinții la școală și am încercat să le fiu sprijin copiilor mei.

Într-o seară, Ana a venit la mine cu un desen: era o familie — eu și cei trei copii — ținându-ne de mână sub un curcubeu.
— Uite, tata! Suntem noi!
Am simțit cum mi se umezește privirea. Poate că nu eram perfect, dar eram tot ce aveau ei.

Cel mai greu mi-a fost când Vlad s-a îmbolnăvit grav de gripă. Trei nopți nu am dormit deloc; îi puneam comprese reci pe frunte și mă rugam să nu se agraveze. Într-o dimineață, Ana mi-a spus:
— Tata, ești cel mai curajos om din lume!
Atunci am simțit că pot merge mai departe.

Au fost zile când nu aveam bani decât pentru pâine și lapte. Îmi era rușine să cer ajutor vecinilor sau colegilor. Într-o zi, doamna Popescu de la parter mi-a lăsat o sacoșă cu cartofi și mere la ușă fără să spună nimic. Am plâns ca un copil.

De Paște am făcut cozonac după rețeta mamei mele; a ieșit tare ca piatra, dar copiii au râs și au spus că e cel mai bun cozonac din lume. Am început să ne bucurăm de lucrurile mici: o plimbare în parc, un film văzut împreună pe canapea, o înghețată împărțită în patru.

Într-o zi de vară, când soarele bătea puternic prin geamurile murdare ale apartamentului nostru mic, Ana m-a întrebat:
— Tata, tu nu ești trist că mama nu mai vine?
Am oftat adânc:
— Sunt trist uneori… Dar când vă văd pe voi râzând sau jucându-vă împreună, simt că totul are sens.

Au trecut doi ani de atunci. Mirela nu s-a mai întors niciodată. Am aflat că trăiește cu altcineva într-un oraș mare și nu vrea să audă de copii. La început am urât-o pentru asta; apoi am început să o iert — nu pentru ea, ci pentru liniștea mea.

Anul acesta, de Ziua Tatălui, copiii mi-au făcut o surpriză: au strâns bănuți din alocație și mi-au cumpărat o cană pe care scria „Cel mai bun tată”. Au pregătit micul dejun singuri — ou fiert și ceai — și au venit în pat la mine cu zâmbete largi.

— La mulți ani, tata! Te iubim!
M-am uitat la ei — trei suflete care depind de mine — și am simțit că merită orice sacrificiu.

Uneori mă întreb dacă le pot oferi tot ce au nevoie; dacă dragostea mea e suficientă ca să umple golul lăsat de absența mamei lor. Dar apoi îi văd cum cresc frumos, cum se sprijină unul pe altul și cum mă îmbrățișează fără teamă.

Poate că nu sunt cel mai bun tată din lume… Dar sunt tatăl lor și voi lupta pentru ei până la capăt.

Oare câți dintre noi reușim să fim tot ce au nevoie copiii noștri? Sau poate dragostea sinceră e tot ce contează cu adevărat?