Testamentul: Când fratele meu a devenit un străin

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre reci, unde încă mirosea a tămâie de la parastasul de șapte zile. Mama stătea pe marginea canapelei, cu ochii roșii de plâns, iar Vlad, fratele meu mai mare, mă privea cu o răceală pe care nu i-o știam.

— Ana, nu e vorba de ce crezi tu. Tata a vrut ca eu să mă ocup de casă. Tu ai viața ta la București, eu am rămas aici, la Pitești. E normal să rămână casa la mine.

M-am uitat la el și nu l-am recunoscut. Unde era băiatul care mă apăra când eram mici? Cel care mă lua de mână când traversam strada? Acum părea un străin, cu maxilarul încordat și ochii goi. Moartea tatălui nostru scosese la suprafață ceva urât din el — sau poate doar nu văzusem eu până atunci.

Totul a început în ziua în care am deschis testamentul. Notarul, domnul Popescu, a citit cu voce monotonă: „Casa din Pitești revine fiului meu, Vlad, iar economiile din bancă fiicei mele, Ana.” M-am uitat la Vlad și am văzut cum i se luminează fața. Eu nu voiam banii. Voiam casa copilăriei mele, mirosul de mere coapte din bucătăria mamei, amintirile cu tata râzând la masă.

— Nu e corect! am spus atunci. Tata știa cât țin la casa asta!

Vlad a ridicat din umeri:
— Așa a vrut el. Nu mai are rost să discutăm.

Dar pentru mine totul abia începea. Mama încerca să ne împace:
— Copii, nu vă certați… Tata v-a iubit pe amândoi.

Dar Vlad nu mai era același. În zilele următoare, a început să schimbe încuietorile, să aducă muncitori să renoveze fără să mă întrebe nimic. M-am simțit dată afară din propria viață. Îmi petreceam nopțile plângând în apartamentul meu mic din București, sunând-o pe mama care nu știa ce să-mi spună.

Într-o seară, după ce am ajuns acasă de la serviciu, am găsit un mesaj de la Vlad:
„Te rog să nu mai vii neanunțată la casă. E deranjant.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am sunat-o pe mama:
— Mamă, tu ai văzut ce face Vlad? Cum poate să fie atât de rece?

Mama a oftat:
— Și el suferă, Ana. Fiecare în felul lui.

Dar eu nu puteam să-l iert. În mintea mea, Vlad devenise dușmanul meu. Am început să vorbesc cu avocați, să caut portițe legale prin care să contest testamentul. Prietena mea cea mai bună, Irina, încerca să mă liniștească:
— Ana, nu merită să-ți pierzi sănătatea pentru niște ziduri. Gândește-te la tine!

Dar nu era vorba doar despre ziduri. Era despre tata, despre copilăria noastră, despre tot ce pierdusem deja.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, m-am dus la Pitești fără să-l anunț pe Vlad. Am găsit casa schimbată — pereții vopsiți în alb steril, mobila veche aruncată. Am intrat în camera mea și am găsit-o goală. Nici măcar perdelele nu mai erau acolo.

Vlad a apărut în prag:
— Ți-am spus să nu mai vii fără să anunți.

— Cum poți să faci asta? am izbucnit. E și casa mea! Tata ar fi vrut să fim împreună!

A tăcut o clipă și apoi a spus încet:
— Tata nu mai e. Trebuie să mergem mai departe.

Am plecat plângând pe stradă, cu hainele ude lipite de piele și sufletul golit de orice speranță. În acea noapte am visat că tata mă lua în brațe și îmi spunea că totul va fi bine.

Lunile au trecut și conflictul dintre mine și Vlad s-a adâncit. Mama s-a îmbolnăvit de inimă de supărare. La un moment dat, am primit un plic cu actele casei — Vlad voia să mă convingă să semnez că renunț la orice pretenție.

Am stat cu hârtia în față ore întregi. M-am gândit la tata: oare chiar asta și-ar fi dorit? Să ne urâm pentru niște bunuri? Să ne pierdem unul pe altul?

Într-o seară târzie l-am sunat pe Vlad:
— Putem să vorbim?

A venit la București după câteva zile. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Era obosit, tras la față.

— Ana… Nu știu cum am ajuns aici. Știu că te-am rănit. Dar nu pot da timpul înapoi.

Am plâns amândoi acolo, printre oameni străini care nu știau nimic despre povestea noastră. Pentru prima dată după mult timp l-am văzut pe fratele meu cel adevărat — vulnerabil și speriat.

— Poate că ar trebui să vindem casa și să împărțim totul… Să încercăm să fim din nou frați.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să reparăm tot ce s-a rupt între noi. Dar știu că familia nu e despre ziduri sau bani — ci despre iertare și iubire.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem unii pe alții pentru lucruri care nu contează cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?