„Totul pentru tine, dar unde mai sunt eu?” – Mărturisirea unei mame despre renunțare și dezamăgire

— Nu mai veni neanunțată, mamă! Nu înțelegi că am și eu viața mea?
Vocea Irinei răsună tăios, ca o lovitură rece peste obrajii mei. Stau în pragul ușii garsonierei pe care am ajutat-o să o cumpere, cu plasele grele în mâini, și simt cum tot aerul din piept mi se scurge. Miroase a cafea proaspătă și a parfum scump, dar între noi plutește un miros acru de distanță.

Îmi mușc buza, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă. „Am vrut doar să-ți aduc niște sarmale, știu că-ți plac…”, șoptesc, dar Irina deja se întoarce cu spatele, tastând nervos pe telefon.

Mă numesc Maria și am 54 de ani. Am crescut-o singură pe Irina după ce tatăl ei, Viorel, ne-a părăsit când avea doar trei ani. Am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții din Ploiești, am făcut naveta cu trenul la cinci dimineața și am strâns fiecare leu pentru ca fata mea să nu ducă lipsă de nimic. Când a intrat la facultate la București, am simțit că tot efortul meu a avut un rost.

— Mamă, nu vreau să par nerecunoscătoare, dar… nu mai sunt copil. Nu trebuie să ai grijă de mine tot timpul!

Mă uit la ea: părul blond, perfect aranjat, ochii verzi – ai mei –, dar privirea ei e rece ca o iarnă fără zăpadă. Îmi amintesc cum îi împleteam codițe înainte de școală și cum plângea când îi cădea primul dinte. Acum nu mai plânge decât dacă i se strică unghiile la salon sau dacă nu-i răspunde Vlad la mesaje.

Am ajutat-o să ia acest apartament micuț cu două camere în Drumul Taberei. Am vândut casa bunicilor din satul natal și am pus diferența din economiile mele. Când am semnat actele la notar, Irina m-a îmbrățișat scurt și mi-a spus: „Mulțumesc, mamă, ești cea mai tare!” Atunci am crezut că suntem mai aproape ca niciodată.

Dar de atunci, ceva s-a rupt. Vizitele mele sunt tot mai rare și tot mai scurte. De fiecare dată când vin, găsesc urme de viață străină: haine bărbătești pe fotoliu, parfumuri necunoscute în baie, fotografii cu prietenele ei râzând la terase unde eu n-am fost niciodată invitată.

Într-o seară ploioasă de martie, am sunat-o să-i spun că mi-e rău, că am amețeli și nu pot dormi. Mi-a răspuns grăbit: „Mamă, sunt cu Vlad la film. Vorbim mâine!” Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, ascultând ploaia bătând în geam și întrebându-mă unde am greșit.

Sora mea, Elena, îmi spune mereu: „Las-o să-și trăiască viața! Ai făcut destul.” Dar cum să mă opresc? Cum să nu-mi pese? O mamă nu încetează niciodată să fie mamă.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg la biserică. M-am rugat pentru sănătatea Irinei și pentru liniștea sufletului meu. La ieșire, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina de la trei. „Maria, tu nu mai ai pe nimeni acasă? De ce nu te vezi cu fata ta?” Am zâmbit amar și am dat din umeri.

În acea după-amiază, Irina m-a sunat pentru prima dată după mult timp:
— Mamă… ai putea să-mi trimiți niște bani? Mi s-a stricat laptopul și am nevoie urgent pentru serviciu.

Am simțit cum inima mi se strânge ca o cârpă udă. I-am trimis banii fără să întreb nimic. După aceea, zilele au trecut la fel: tăcere, mesaje scurte, cereri de ajutor.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun ce simt:
— Irina, simt că nu mai e loc pentru mine în viața ta. Parcă sunt o străină…
— Mamă! Nu exagera! Toată lumea are problemele ei! Ce vrei de la mine?

Am vrut să-i spun că vreau doar să mă iubească. Să mă sune din când în când fără motiv. Să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă mă doare spatele. Dar n-am spus nimic. Am tăcut și am plâns după ce a închis telefonul.

Au trecut luni de atunci. M-am apucat de croșetat pentru copiii vecinilor și merg des la piață doar ca să schimb două vorbe cu vânzătoarele. Casa e tot mai goală și tăcerea tot mai grea.

Într-o seară târzie de toamnă, Irina a venit acasă fără să anunțe. Avea ochii roșii și fața palidă.
— Mamă… pot să dorm aici la noapte? M-am certat cu Vlad și nu vreau să fiu singură.

Am deschis brațele fără să spun nimic. În acea noapte am adormit ținând-o de mână, ca atunci când era mică și îi era frică de întuneric.

Dimineața a plecat devreme, lăsând pe masă un bilet: „Mulțumesc că exiști.”

Acum stau la fereastră și privesc strada pustie. Mă întreb dacă dragostea unei mame e menită să fie mereu dată fără să primească nimic înapoi. Oare cât poți dărui până te pierzi pe tine? Și dacă nu mai ai loc în viața copilului tău… cine ești tu atunci?