Totul pentru Vlad: Povestea unei mame care și-a pierdut drumul

— Nu mai pot, mamă! Lasă-mă în pace!
Cuvintele lui Vlad au răsunat ca o palmă peste obrajii mei. Era seară târzie, ploua mărunt la geam, iar eu stăteam în mijlocul sufrageriei cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Vlad, băiatul meu de 17 ani, își arunca hainele în valiză, cu mișcări nervoase. Pe chipul lui se citea furia, dar și o oboseală pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Vlad, te rog… Nu pleca așa. Hai să vorbim, să găsim o soluție. Eu doar vreau ce e mai bine pentru tine!

— Nu! Tu vrei ce crezi tu că e bine! Niciodată nu m-ai ascultat cu adevărat!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am așezat pe canapea, cu ochii în lacrimi. Mi-am amintit de toate nopțile nedormite, de toate sacrificiile făcute pentru el. De când l-am născut, viața mea s-a învârtit doar în jurul lui Vlad. Soțul meu, Sorin, îmi spunea adesea că îl sufoc, că nu-i dau spațiu să respire. Dar eu nu-l ascultam. Cum aș fi putut? Era copilul meu, singura mea bucurie într-o lume care părea mereu gata să ne rănească.

— Vlad, unde te duci? Nu poți pleca la ora asta! E târziu și plouă!

— Mă duc la tata. El mă ascultă măcar!

Sorin stătea în pragul ușii, cu brațele încrucișate și privirea rece. Între noi nu mai era nimic de mult timp. Ne certam aproape zilnic din cauza lui Vlad: eu voiam să-l protejez de orice pericol, Sorin voia să-l lase să greșească, să învețe singur.

— Lasă-l să plece, Maria. Poate așa înțelegi și tu că nu poți controla totul.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum puteam să-l las? Cum puteam să nu fiu acolo când avea nevoie de mine?

— Sorin, tu nu înțelegi! Dacă i se întâmplă ceva?

— Dacă nu-l lași să trăiască, îl pierzi de tot.

Vlad a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese că vecinii mă pot auzi. M-am gândit la copilăria lui Vlad: la prima zi de școală când am stat ascunsă după gard să-l văd intrând în clasă; la serile când îi făceam temele și îi pregăteam pachetul pentru a doua zi; la adolescența lui zbuciumată, când încercam să-i controlez fiecare pas ca să nu greșească.

Poate că Sorin avea dreptate. Poate că dragostea mea a devenit o povară pentru Vlad. Dar cum să mă opresc? Cum să nu-mi fie teamă pentru el într-o lume atât de nesigură?

Au trecut zile fără ca Vlad să mă sune. Îl vedeam uneori pe stradă cu prietenii lui – Andreea, Radu și Mihai – râzând și vorbind despre planurile lor de viitor. Mă ascundeam după colțuri ca să nu mă vadă. Îmi era dor de el, dar nu știam cum să mă apropii fără să-l rănesc din nou.

Într-o seară, Sorin a venit la mine.

— Maria, trebuie să accepți că Vlad nu mai e copil. Are nevoie de spațiu. Dacă vrei să nu-l pierzi definitiv, trebuie să-l lași să fie el însuși.

— Dar dacă face greșeli? Dacă suferă?

— Atunci va ști că poate veni la tine oricând are nevoie. Dar numai dacă îl lași.

Am început să merg la terapie. Psihologul meu, doamna Popescu, m-a ajutat să văd cât de mult l-am sufocat pe Vlad cu grijile mele. Mi-a spus că uneori dragostea poate răni mai tare decât indiferența.

— Maria, ai încercat vreodată să-l întrebi pe Vlad ce simte? Să-l asculți fără să-l judeci?

Nu știam ce să răspund. Mereu am crezut că știu ce e mai bine pentru el.

Într-o duminică dimineață, am primit un mesaj de la Vlad: „Putem vorbi?”

Inima mi-a bătut nebunește. Ne-am întâlnit în parc. Era schimbat – mai matur, dar încă rănit.

— Mamă… știu că vrei ce e mai bine pentru mine. Dar trebuie să mă lași să fac alegerile mele. Chiar dacă greșesc.

Am plâns amândoi pe o bancă veche din parc. L-am strâns în brațe și i-am promis că voi încerca să fiu altfel.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Vlad vine uneori la mine – nu des, dar suficient cât să știu că nu l-am pierdut definitiv. Încerc să-mi reconstruiesc viața și relația cu el pas cu pas.

Mă uit adesea pe fereastră și mă întreb: oare cât de mult e prea mult când vine vorba de dragostea pentru copilul tău? Unde se termină grija și începe controlul? Poate cineva să-mi spună unde am greșit cu adevărat?