Trei luni de tăcere: Povestea despărțirii dintre o fiică și mama ei

— Victoria, nu poți să o lași așa. E mama ta, până la urmă! vocea lui Radu răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el peste ceașca fierbinte, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu mai pot. Nu mai vreau. Trei luni de liniște, trei luni fără telefoane la miezul nopții, fără reproșuri, fără să-mi simt inima ca un câmp minat.

Am 34 de ani și, pentru prima dată, am curajul să spun „nu”. Să-mi pun limite. Să nu mai fiu copilul care trebuie să repare totul. Dar Radu nu înțelege. El a crescut într-o familie unde certurile se sting la masă, cu o ciorbă fierbinte și o glumă prost spusă. La noi, tăcerea era pedeapsa supremă.

— Nu vreau să vorbesc despre asta, îi spun încet, dar el insistă:

— Victoria, ești singură la părinți. Dacă i se întâmplă ceva? Dacă regretai?

Nu știe că regretul mă bântuie deja. Că în fiecare seară mă uit la telefon și mă întreb dacă nu cumva ar trebui să-i scriu. Dar apoi îmi amintesc ultima noastră discuție. Cum a ridicat vocea, cum m-a făcut să mă simt mică și vinovată pentru tot ce nu sunt. Pentru că nu am copii încă, pentru că nu am rămas în orașul natal, pentru că nu îi trimit bani „ca lumea”, ci doar chiria și câteva alimente de bază.

— Nu mai pot, Radu. M-am săturat să fiu portofelul ei și sacul ei de box emoțional.

El oftează și iese din bucătărie. Rămân singură cu gândurile mele și cu ceaiul care s-a răcit. Mă uit pe fereastră la blocurile cenușii din cartierul Titan și încerc să-mi amintesc când a început totul. Poate atunci când tata a plecat și mama a rămas singură cu mine, prea tânără și prea speriată. Poate când am luat primul meu salariu și mi-a spus că „e normal” să-i dau aproape totul, că „așa fac copiii buni”.

Am crescut cu sentimentul că nu sunt niciodată destul. Că trebuie să compensez mereu pentru ceva: pentru absența tatălui, pentru lipsurile din casă, pentru visele ei neîmplinite. Când am plecat la facultate la București, a fost primul meu act de rebeliune. A plâns atunci o săptămână întreagă și mi-a spus că „o las singură pe lume”. M-am simțit vinovată ani de zile.

Apoi au venit anii în care îi trimiteam bani lunar, fără să mă gândesc la mine. Îmi luam haine second-hand ca să-i pot plăti facturile. Când am cunoscut-o pe Radu și ne-am mutat împreună, a început să-mi reproșeze că „nu mai sunt fata ei”, că „m-a schimbat bărbatul”.

Ultima picătură a fost în martie, când mi-a cerut bani pentru o excursie cu prietenele ei la Băile Felix. I-am spus că nu pot, că avem rate și cheltuieli mari. A țipat la mine la telefon:

— Ești o nerecunoscătoare! Am muncit o viață pentru tine! Nici măcar un concediu nu pot să-mi permit!

Am închis telefonul tremurând. În noaptea aceea am plâns până dimineața. A doua zi am blocat-o peste tot: pe WhatsApp, pe Facebook, pe telefon. I-am lăsat doar transferurile automate pentru chirie și un coș lunar cu alimente de bază: făină, ulei, zahăr, orez. Atât.

Primele zile au fost ca o eliberare. Nu mai trăiam cu frica mesajelor pasiv-agresive sau a apelurilor interminabile despre cât de greu îi este. Dar apoi au venit vinovăția și întrebările: dacă pățește ceva? Dacă are nevoie de mine? Dacă sunt un om rău?

Radu încearcă să mă facă să cedez:

— Victoria, gândește-te dacă ai vrea ca fiica ta să facă asta cu tine…

Dar eu nu sunt mama mea. Și nici nu știu dacă voi avea vreodată copii.

Într-o duminică după-amiază primesc un mesaj de la mătușa Ileana:

„Mama ta e supărată rău pe tine. Zice că ai uitat-o. Poate ar trebui să-i dai un semn.”

Simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc de copilăria mea: serile când stăteam împreună pe canapea și ne uitam la „Surprize, Surprize”, cum îmi făcea clătite când luam note bune… Dar apoi îmi revin în minte toate momentele când m-a făcut să plâng, când mi-a spus că nu sunt bună de nimic.

O sun pe Ileana:

— Tu crezi că exagerez?

Ea oftează:

— Nu știu, draga mea… E greu cu părinții ăștia ai noștri. Dar poate ar trebui să vorbiți… Sângele apă nu se face.

Dar dacă sângele doare? Dacă legătura asta mă sufocă?

Într-o seară, după ce Radu adoarme, deschid telefonul și mă uit la poza mamei din agenda veche. Degetul îmi tremură pe butonul „deblochează”. Îl las acolo câteva minute… apoi închid ecranul.

Nu pot încă. Poate într-o zi voi putea ierta sau voi putea vorbi fără să mă pierd pe mine însămi.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu această vinovăție? Câți avem curajul să punem limite celor care ne-au dat viață? Și oare chiar sângele nu se face apă sau uneori trebuie să ne alegem liniștea înaintea legăturilor de familie?