Trei suflete, o inimă frântă: Povestea mea de tată

— Nu, nu, nu! Nu mă lăsa, Ilinca! Nu acum! am urlat, cu mâinile tremurânde strângându-i palma rece. În salonul alb, luminat prea puternic, asistentele se mișcau grăbite, iar medicul încerca să-mi explice ceva, dar cuvintele lui se loveau de zidul durerii din mintea mea. Ilinca, soția mea, abia născuse tripletii noștri cu o zi înainte. Îi ținuse în brațe doar câteva minute, zâmbind printre lacrimi și oboseală. Acum, inima ei ceda sub povara unei complicații neașteptate.

— Domnule Popescu, vă rog… trebuie să ieșiți, spuse o asistentă, încercând să mă tragă ușor de braț. Dar nu puteam. Nu voiam să plec. Cum să plec când viața mea se destrăma sub ochii mei?

Totul părea un vis urât. Cu o zi înainte râdeam amândoi, făceam planuri pentru viitorul copiilor noștri: Ana, Daria și Vlad. Ne imaginam cum va fi casa plină de râsete și plânsete, cum ne vom împărți nopțile nedormite și cum vom învăța împreună să fim părinți. Dar destinul avea alte planuri.

După ore care mi s-au părut ani, medicul a ieșit cu privirea plecată. — Îmi pare rău… am făcut tot ce am putut. Ilinca nu a mai rezistat. Am simțit cum tot aerul din lume dispare. Am căzut în genunchi pe holul spitalului, urlând în surdină, ca să nu trezesc copiii care dormeau la neonatologie.

Mama mea a venit la spital imediat ce a aflat. — Trebuie să fii tare pentru copii, Mihai! Nu ai voie să cedezi! Dar cum să fiu tare? Cum să le spun copiilor mei, când vor crește, că mama lor a murit aducându-i pe lume?

Primele zile acasă au fost un haos. Pătuțurile erau pregătite cu drag de Ilinca, hainele mici stăteau împăturite pe rafturi. Plângeam noaptea, ascuns în baie, ca să nu mă vadă mama sau copiii. Mă simțeam vinovat că trăiesc, că îi pot ține în brațe pe Ana, Daria și Vlad, dar nu pot împărți bucuria asta cu femeia pe care am iubit-o cel mai mult.

Vecinii veneau cu mâncare și vorbe bune. — Săracul Mihai… cum o să se descurce singur cu trei copii? auzeam șoapte pe la colțuri. Unii mă priveau cu milă, alții cu neîncredere. Prietenii mei încercau să mă scoată din casă: — Hai la o bere, poate te mai destinzi! Dar nu puteam. Eram prizonier în propria durere.

Într-o noapte, când toți trei plângeau deodată și eu nu mai știam pe cine să iau primul în brațe, am izbucnit: — De ce mi-ai făcut asta, Ilinca? De ce m-ai lăsat singur? Am izbucnit în lacrimi și am căzut pe podea, cu Vlad la piept și fetele lângă mine. Mama a intrat speriată și m-a ridicat încet:

— Mihai, nu e vina nimănui. Trebuie să mergem înainte pentru ei.

Am început să merg la psiholog la insistențele surorii mele, Ioana. — Nu e rușine să ceri ajutor! mi-a spus ea într-o zi când m-a găsit privind în gol la poza Ilincăi. La început am refuzat. Ce putea să-mi spună cineva ca să-mi aline durerea? Dar după câteva ședințe am început să vorbesc despre frică: frica de a nu fi un tată bun, frica de a nu mă descurca financiar (salariul meu de profesor abia ajungea pentru scutece și lapte praf), frica de a nu mă prăbuși definitiv.

Familia Ilincăi a venit la noi după parastasul de 40 de zile. Mama ei m-a privit cu ochi roșii:

— Mihai, promite-mi că n-o să-i lași pe copii să uite de mama lor.

— Niciodată! am răspuns printre suspine.

Au urmat luni grele. Am învățat să schimb scutece cu o mână și să încălzesc biberonul cu cealaltă. Am mers la primărie pentru ajutor social și am stat la cozi interminabile pentru alocații. Am refuzat propunerea mamei de a da unul dintre copii „la cineva din familie care nu poate avea”, cum sugerase ea într-o zi disperată.

— Sunt ai mei toți trei! Nu pot alege între ei!

Când Ana s-a îmbolnăvit prima dată și am stat cu ea în spital două nopți fără somn, am simțit că cedez psihic. Dar când mi-a zâmbit printre febră și mi-a strâns degetul cu mânuța ei mică, am știut că trebuie să merg mai departe.

Uneori mă întreb dacă fac destul pentru ei. Dacă lipsa unei mame îi va marca pe viață. Dacă eu voi reuși vreodată să fiu și mamă și tată. Seara le citesc povești și le spun despre Ilinca: „Mama voastră v-a iubit mai mult decât orice pe lume.”

Acum au aproape doi ani și casa e plină de viață: jucării peste tot, râsete și certuri între surori și frate. Încerc să le ofer tot ce pot: dragoste, siguranță și amintirea unei mame care i-a iubit până la capăt.

Mă uit uneori la poza noastră de familie — singura pe care am apucat s-o facem toți patru — și mă întreb: oare Ilinca ar fi mândră de mine? Oare copiii mei vor simți vreodată lipsa ei atât de acut cum o simt eu?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: cum găsești puterea să mergi mai departe când tot ce ai iubit ți-a fost luat într-o clipă? Cum le explici copiilor că dragostea nu moare niciodată?