Trei suflete, o singură inimă: Povestea neașteptată a unei familii din București

— Nu pot să cred, Ilinca! Trei? Ai auzit ce a zis doamna doctor? Trei!

Vocea mea răsuna în salonul alb, plin de miros de dezinfectant și emoții amestecate. Ilinca mă privea cu ochii mari, umezi, încercând să proceseze vestea. În jurul nostru, asistentele se mișcau grăbite, iar eu simțeam cum pământul mi se clatină sub picioare. Plecasem de acasă cu gândul că ne vom întoarce cu un nou membru al familiei, dar nimic nu ne pregătise pentru asta.

— Vlad, nu știu dacă pot… Nu știu dacă suntem pregătiți, a șoptit ea, strângându-mi mâna cu disperare.

Aveam deja un băiețel de aproape cinci ani, Rareș, care ne umplea casa de râsete și gălăgie. Ne-am dorit mereu încă un copil, dar tripleti? Gândurile mi se învârteau haotic: bani, spațiu, timp, sănătate… Cum vom face față? Cum îi vom crește pe toți trei?

Mama Ilincăi, doamna Mariana, a venit la spital când a aflat vestea. A intrat val-vârtej în salon și a început să plângă:

— Doamne, Ilinca, Vlad… Cum o să vă descurcați? Nici nu avem loc în apartament pentru atâția copii! Și eu nu mai am putere ca înainte…

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Nu eram pregătit nici financiar, nici emoțional. Aveam un apartament cu două camere în Drumul Taberei, rate la bancă și un job la o firmă de IT care abia ne ajuta să supraviețuim. Ilinca era educatoare la o grădiniță privată și urma să intre în concediu maternal. Totul părea imposibil.

— Vlad, trebuie să fii tare pentru noi! m-a rugat Ilinca într-o seară, când am rămas singuri.

— Încerc… dar mi-e frică. Mi-e frică să nu greșesc, să nu te pierd pe tine sau pe copii. Mi-e frică să nu ajungem să ne certăm din cauza banilor sau a oboselii.

— Și mie mi-e frică. Dar suntem împreună. Și îi avem pe toți trei. Asta contează.

Primele luni după naștere au fost un haos total. Fetele — Ana și Mara — au stat la incubator aproape două săptămâni. Băiatul, Tudor, era mai voinic, dar tot avea nevoie de supraveghere permanentă. Rareș era gelos și speriat; nu înțelegea de ce mami și tati nu mai au timp pentru el.

— Nu mă mai iubiți? m-a întrebat într-o seară, cu ochii lui mari și triști.

— Ba da, puiule! Te iubim la fel de mult ca înainte. Doar că acum trebuie să avem grijă și de frații tăi mici.

— Dar eu vreau să fiu iar singurul vostru băiețel!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Încercam să fiu prezent pentru toți, dar eram epuizat. Nopțile erau un șir nesfârșit de plânsete, biberoane și scutece schimbate pe fugă. Ilinca plângea des; uneori pe ascuns, alteori în brațele mele.

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Simt că mă sufoc!

— Hai să cerem ajutor… Poate găsim o bonă sau poate vine mama ta mai des…

— Nu avem bani de bonă! Și mama abia se ține pe picioare…

A urmat o perioadă în care ne-am certat aproape zilnic. Eu veneam târziu de la muncă, nervos și obosit. Ilinca era frustrată că stă singură cu patru copii mici toată ziua. Mama ei ne judeca mereu:

— V-am zis eu că nu sunteți pregătiți! Cine face copii fără să gândească?

Tata a încercat să mă ajute financiar cu cât a putut, dar pensia lui abia îi ajungea pentru medicamente.

Într-o noapte, după ce am adormit copiii și am rămas singur în bucătărie cu o cană de ceai rece în față, am început să plâng. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva pe drum. Dacă nu cumva i-am cerut prea mult vieții sau dacă nu meritam atâta fericire.

Dar dimineața următoare, când i-am văzut pe toți patru dormind grămadă pe canapea — Rareș cu capul pe umărul meu, Ana și Mara lipite una de alta ca două pisicuțe și Tudor cu mânuța strânsă în pumn — am simțit o liniște ciudată. O liniște care m-a făcut să cred că poate totul va fi bine.

Am început să cer ajutor: prieteni care veneau să stea cu copiii câteva ore pe weekend; vecina de la trei care aducea supă caldă; colegii care au strâns bani pentru scutece și lapte praf. Am descoperit că nu suntem singuri.

Ilinca a început să zâmbească din nou. Rareș s-a obișnuit cu frații lui și chiar îi ajuta la baie sau le cânta înainte de culcare. Am reușit să facem rost de un credit mic și am transformat balconul într-o cameră pentru copii.

Viața noastră nu e perfectă. Ne certăm încă des din cauza oboselii sau a banilor. Dar am învățat că dragostea adevărată nu e despre momentele ușoare, ci despre cele în care rămâi lângă celălalt chiar dacă ai vrea să fugi.

Acum, când mă uit la familia mea — mare, gălăgioasă și imperfectă — mă întreb adesea: oare cât poți duce fără să te frângi? Dar poate tocmai asta e frumusețea vieții: să descoperi că ești mai puternic decât ai crezut vreodată.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să mergeți mai departe sau v-ați fi lăsat copleșiți?