Ultima dorință a mamei: Între lacrimi și iertare în inima Bacăului

— Nu pleca încă, te rog… vocea mamei răsună slabă, dar încăpățânată, printre pernele vechi cu miros de levănțică și medicamente. Mă uit la ea, la obrajii trași și ochii care cândva străluceau de viață, iar acum par să se stingă încet. Mă simt prinsă între dorința de a fugi din fața durerii și nevoia de a rămâne, să-i fiu sprijin până la capăt.

E târziu, aproape miezul nopții. Din bucătărie se aud pașii tatălui meu, Ion, care se preface că spală vasele doar ca să nu ne audă. De când mama s-a îmbolnăvit, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și vorbe nespuse. Fratele meu, Radu, nu a mai venit pe acasă de luni bune. S-a certat cu tata din cauza banilor, iar eu am rămas singura care încă mai încearcă să țină familia laolaltă.

— Maria, promite-mi că o să vorbiți iar… că nu o să vă urâți după ce eu nu mai sunt. Promite-mi! insistă mama, strângându-mi mâna cu o forță neașteptată.

Simt cum mi se strânge inima. Cum să-i promit așa ceva? Radu nici nu răspunde la telefon, iar tata… tata e ca un zid. Dar văd disperarea din ochii ei și știu că nu pot să-i refuz ultima dorință.

— Îți promit, mamă. O să încerc…

Lacrimile îi curg pe obraji și mă doare că nu pot face mai mult. În acea noapte, adorm pe scaunul de lângă patul ei, cu mâna ei în mâna mea.

Dimineața mă trezesc brusc. Mama geme încet, iar tata intră în cameră cu ochii roșii. Pentru prima dată după mult timp, îl văd vulnerabil.

— Maria… trebuie să chemăm salvarea?

— Nu știu… cred că ar trebui…

În timp ce așteptăm ambulanța, tata se așază lângă mine. Își freacă mâinile nervos.

— N-am fost un soț bun pentru ea… nici un tată bun pentru voi. Dar n-am știut altfel.

Îl privesc surprinsă. Niciodată nu l-am auzit vorbind așa. Îmi vine să-i spun că l-am urât uneori pentru cât de rece era, pentru cum ridica vocea la Radu sau pentru cum o făcea pe mama să plângă în tăcere. Dar acum nu mai contează.

— Poate că încă nu e prea târziu… îi spun încet.

Ambulanța sosește și mama e dusă la spital. Orele trec greu pe holurile reci ale spitalului județean. Îl sun pe Radu de zeci de ori până când, într-un final, răspunde.

— Ce vrei? întreabă el obosit.

— Radu, vino acasă… mama nu mai are mult. Te roagă să vii…

Se lasă o tăcere grea.

— Nu știu dacă pot… Tata…

— Nu contează tata acum! Mama are nevoie de noi!

După câteva ore, îl văd intrând pe ușa salonului. E palid, tras la față, dar ochii lui caută imediat privirea mamei. Se apleacă lângă ea și îi ia mâna.

— Mamă… am venit.

Mama zâmbește slab. Între noi plutește o liniște ciudată, ca o pace temporară înaintea furtunii.

În zilele următoare stăm toți trei lângă patul ei. Tata încearcă să vorbească cu Radu, dar fiecare discuție se termină cu reproșuri vechi: bani împrumutați și nereturnați, promisiuni încălcate, orgolii rănite.

Într-o seară, mama ne cheamă pe toți aproape.

— Vreau să vă aud împăcați… aici, acum. Nu vreau să plec cu inima grea.

Radu oftează adânc.

— Mamă, eu am încercat… dar tata nu mă ascultă niciodată!

Tata ridică vocea:

— Tu ai fugit când aveam nevoie de tine! Ai lăsat totul pe umerii Mariei!

Simt cum mă sufoc între ei. Mă ridic brusc:

— Ajunge! Nu vedeți că asta o doare cel mai tare? Că nu putem fi o familie nici măcar acum?

Mama plânge în tăcere. Mâinile ei tremură pe cearșaful alb.

— Vreau doar să vă iertați…

Mă uit la Radu și la tata. În ochii lor văd aceeași durere pe care o simt și eu: regretul pentru tot ce n-am spus la timp.

În acea noapte, după ce mama adoarme liniștită pentru prima dată după mult timp, Radu vine lângă mine pe holul spitalului.

— Crezi că putem s-o facem? Să fim iar frați?

Îl privesc lung.

— Dacă nu încercăm acum, n-o vom face niciodată…

Mama pleacă dintre noi două zile mai târziu. La înmormântare plouă mărunt peste cimitirul din Bacău. Stăm toți trei lângă crucea proaspătă: eu, Radu și tata. Pentru prima dată după ani întregi, ne ținem de mână.

Acasă, după ce toți au plecat și liniștea devine apăsătoare, mă uit la poza mamei de pe perete și mă întreb: Oare chiar putem ierta tot ce a fost? Sau unele răni rămân mereu deschise?

Poate că iertarea e cel mai greu lucru pe care îl putem oferi celor dragi — dar oare fără ea putem merge mai departe?