Ultima leafă în mărunțiș – cum umilința de la muncă mi-a dat viața peste cap

— Ce-i asta, domnule Călin? Am întrebat, privind neîncrezător la grămada de monede aruncate pe tejgheaua din spate a fast-food-ului. Erau sute de monede de 10 și 50 de bani, împrăștiate ca niște firimituri de pâine pentru porumbei. Mâinile îmi tremurau, iar obrajii îmi ardeau de rușine. În spatele meu, colegii râdeau pe sub mustăți, iar șeful, domnul Călin, zâmbea satisfăcut.

— Asta-i ultima ta leafă, Doru. Ai vrut să pleci? Uite, ia-ți banii și drum bun! a spus el, cu voce tare, ca să audă toată lumea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de bani. Era despre cum mă privea lumea, despre cum mă vedeam eu pe mine. Am adunat monedele în două pungi de plastic, cu mâinile transpirate și capul plecat. În drum spre casă, fiecare pas mi se părea mai greu decât cel dinainte.

Ajuns acasă, am aruncat pungile pe masă. Maria, soția mea, s-a uitat la mine cu ochii mari.

— Ce s-a întâmplat? De ce ai fața asta?

— Uite… ăștia sunt banii pe care i-am primit. Ultima leafă. Toți în mărunțiș. M-au făcut de râs în fața tuturor.

Maria a oftat adânc și a început să numere monedele. Copiii, Vlad și Ilinca, s-au apropiat curioși.

— Tata, ai adus bomboane? a întrebat Ilinca, fără să înțeleagă nimic din povara care mă apăsa.

— Nu, tati… sunt doar bani mici. Atât am primit.

Maria a început să plângă încet, fără zgomot. M-am simțit mic, neputincios. În loc să fiu sprijinul familiei mele, eram motivul pentru care plângea.

— Doru, ce o să facem acum? Factura la gaz vine mâine… și chiria…

— O să găsesc altceva. Promit! am spus, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

În zilele următoare am încercat să găsesc alt loc de muncă. Am bătut la uși, am dat telefoane, dar peste tot mi se cerea „experiență” sau „recomandare”. Cine să mă recomande? Domnul Călin? Cel care m-a umilit?

Maria devenea tot mai distantă. Seara nu mai vorbea cu mine decât despre facturi și lipsuri. Vlad mă întreba dacă mai mergem la fotbal sâmbătă, dar eu nu aveam chef nici să ies din casă. Ilinca își dorea o păpușă nouă, dar eu nu puteam să-i cumpăr nici măcar o acadea.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Maria a izbucnit:

— Doru, nu mai pot! Nu pot să trăiesc cu rușinea asta! Toate vecinele știu că ai fost dat afară ca ultimul om! De ce nu ai tăcut din gură? De ce nu ai răbdat?

M-am ridicat brusc de la masă.

— Să rabd ce? Să fiu călcat în picioare zi de zi? Să mă prefac că e totul bine când mă doare sufletul?

— Dar noi? Noi ce vină avem? Copiii tăi ce vină au?

Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am simțit singur ca niciodată. Mi-am amintit de tata, care mereu spunea: „Bărbatul trebuie să țină casa.” Dar eu nu reușeam nici măcar să țin familia unită.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe frigider: „M-am dus la mama cu copiii. Sună-mă când ai ceva sigur.”

Am stat pe scaun ore întregi, privind la pungile cu mărunțiș rămase pe masă. Fiecare monedă era o palmă peste obrazul meu. Am vrut să dau vina pe domnul Călin, pe sistem, pe oricine altcineva decât pe mine. Dar adevărul era că nu mai aveam curaj nici să ies din casă.

După câteva zile de tăcere și singurătate, am primit un telefon de la fratele meu, Radu.

— Doru, am auzit ce s-a întâmplat… Vino la mine la atelier. Poate găsim ceva de lucru împreună.

Nu era mult – doar niște reparații la biciclete și scutere – dar era un început. Am acceptat imediat. În fiecare zi mă trezeam devreme și munceam cot la cot cu Radu. Încet-încet am început să simt că pot construi ceva din nou.

Maria a revenit după două săptămâni. Nu ne-am împăcat din prima – încă era multă tensiune între noi – dar copiii au alergat spre mine și m-au îmbrățișat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Maria mi-a spus:

— Poate că nu e vina ta… Poate că lumea asta e nedreaptă cu oamenii care vor doar să muncească cinstit.

Am simțit că mi se rupe un nod din gât.

— Nu vreau decât să fim împreună… Oricât de greu ar fi.

Astăzi încă număr monedele din când în când – ca să nu uit niciodată cât poate costa demnitatea unui om într-o lume care nu prețuiește nimic altceva decât profitul.

Mă întreb: câți dintre noi au trecut prin astfel de umilințe? Și câți au avut curajul să vorbească despre ele? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să nu-și piardă speranța.