Ultima Toamnă la Azil: Povestea lui Victor, Tatăl cu Trei Copii

— Nu vreau să stau aici, Maria! Nu vreau! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce fiica mea cea mică încerca să-mi aranjeze perna pe patul străin din azil. Ochii ei evitau privirea mea, iar mâinile îi tremurau.

— Tata, nu avem de ales… Știi bine că nu mă descurc cu copiii, cu serviciul… Și nici fratele tău nu poate să te ia la el. E mai bine aici, ai să vezi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Pereții albi, mirosul de dezinfectant și pașii grăbiți ai infirmierelor îmi păreau o pedeapsă pe care nu o meritam. Am fost un tată bun, nu? Am muncit o viață întreagă la fabrica de mobilă din Pitești, am pus bani deoparte pentru fiecare dintre copiii mei: Maria, Sorin și Anca. Le-am cumpărat haine, le-am plătit studiile, le-am dat tot ce am avut mai bun.

Nu mi-am imaginat niciodată că bătrânețea mea va arăta așa. Când eram tânăr, casa noastră era plină de râsete. Soția mea, Elena, gătea mereu ceva bun, iar copiii alergau prin curte, certându-se pe bicicletă sau pe mingea de fotbal. Duminicile erau sfinte: mergeam la biserică toți cinci, apoi luam masa împreună. Îmi amintesc cum Maria mă trăgea de mână să-i spun povești cu haiduci, iar Sorin îmi cerea să-l învăț să bat cuie sau să repar bicicleta.

Dar viața nu iartă pe nimeni. Elena s-a stins acum zece ani, răpusă de cancer. Atunci am simțit prima dată gustul amar al singurătății. Copiii au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui. Maria s-a măritat cu un inginer din București și are doi copii mici; Sorin a plecat în Germania la muncă și vine acasă doar de Crăciun; Anca s-a mutat la Cluj și lucrează la o firmă de IT. La început mă sunau des, veneau în vizită, dar cu timpul telefoanele s-au rărit, iar vizitele au devenit excepții.

Când am început să uit unde pun cheile sau să mă împiedic prin casă, Maria a venit cu ideea azilului. „E mai bine pentru tine, tata. Aici ai medici, ai oameni care te pot ajuta.” Dar eu nu voiam ajutorul nimănui. Voiam doar familia mea aproape.

În primele zile la azil am refuzat să vorbesc cu ceilalți bătrâni. Mă uitam pe geam la copacii golași și mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea aspru cu ei? Oare i-am sufocat cu grija mea? Sau poate i-am făcut să creadă că totul li se cuvine? Într-o seară, când Maria a venit să mă vadă, i-am spus:

— Ți-ai găsit timp pentru mine azi?

A oftat adânc:

— Tata… nu e ușor nici pentru mine. Crezi că nu mă doare să te las aici?

— Atunci de ce o faci?

— Pentru că nu pot altfel! Nu pot să fiu peste tot! Copiii mei au nevoie de mine, soțul meu are nevoie de mine… Tu ai nevoie de cineva care să fie aici tot timpul.

Am vrut să-i spun că eu am fost mereu acolo pentru ei. Că am renunțat la concedii ca să le cumpăr calculatoare sau biciclete. Că am stat nopți întregi lângă patul lor când erau bolnavi. Dar cuvintele mi s-au oprit în gât.

Într-o zi l-am cunoscut pe nea Ilie, un bătrân cu ochii vioi și glume pe buze.

— Și tu ai trei copii? m-a întrebat.

— Da… dar niciunul nu are timp de mine.

A râs amar:

— Să știi că nu ești singurul. Eu am patru și tot aici am ajuns. Asta-i viața acum… Copiii nu mai au timp de părinți.

Am început să vorbim zilnic despre vremurile trecute: despre cum mergeam la cules de prune sau la pescuit pe Argeș. Încet-încet, m-am apropiat și de ceilalți bătrâni. Fiecare avea povestea lui: unii fuseseră profesori, alții muncitori sau medici. Toți aveau copii care „nu pot”, „nu au timp”, „nu se descurcă”.

Într-o seară ploioasă, Sorin m-a sunat din Germania.

— Tată… îmi pare rău că nu pot veni mai des. Dar știi cum e aici… muncă multă, bani puțini…

— Nu-i nimic, băiete… Ai grijă de tine.

Dar după ce a închis telefonul, am plâns ca un copil. M-am simțit abandonat și inutil.

Au trecut luni de zile și m-am obișnuit cu rutina azilului: mesele la ore fixe, pastilele dimineața și seara, discuțiile cu ceilalți bătrâni despre vremuri apuse. Dar dorul de familie nu s-a stins niciodată.

De Crăciun au venit toți trei copiii mei să mă vadă. Au adus cozonac și portocale, mi-au pus colinde pe telefon și au încercat să pară veseli.

— Tata, îți e bine aici? m-a întrebat Anca.

— E bine… cât poate fi de bine fără voi.

S-au uitat unul la altul rușinați. Au promis că vor veni mai des. Dar știam că promisiunile lor sunt ca frunzele toamna: frumoase dar trecătoare.

Acum stau la fereastra camerei mele și privesc cum cade prima zăpadă peste curtea azilului. Mă întreb dacă am greșit undeva ca tată sau dacă pur și simplu așa e lumea acum: copiii cresc și uită cine i-a crescut.

Oare chiar trebuie să acceptăm că bătrânețea înseamnă singurătate? Sau mai putem spera că dragostea dintre părinți și copii va fi vreodată mai puternică decât timpul care ne desparte?