Ultima zi a lui Eric: O poveste despre vină, iubire și iertare

— Unde e Eric? a întrebat mama mea, cu vocea tremurândă, în timp ce eu răscoleam disperată curtea din spatele casei. Soarele de mai ardea nemilos, dar eu simțeam doar un frig care îmi îngheța sângele. Îmi amintesc cum am strigat, cu glasul spart: „Eric! Eric, vino la mama!”

Totul a început ca o zi obișnuită în cartierul nostru liniștit din Ploiești. Eu, Sorina, aveam 29 de ani și încercam să jonglez între jobul de la birou și rolul de mamă singură. Tatăl lui Eric, Mihai, plecase de câteva luni la muncă în Germania, iar eu mă încăpățânam să demonstrez tuturor că mă pot descurca. În acea zi, mama venise să mă ajute cu copilul. Eric era plin de energie, mereu pus pe șotii, iar eu eram mereu cu ochii pe el – sau cel puțin așa credeam.

— Sorina, nu l-ai văzut pe Eric? a repetat mama, din ce în ce mai panicată.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat spre poartă, am strigat la vecini, am bătut la ușile tuturor. Nimeni nu-l văzuse. În mintea mea se derulau scenarii groaznice, dar refuzam să cred că s-ar putea întâmpla ceva rău. „E doar un copil, nu are unde să fi plecat prea departe”, îmi spuneam.

Când am ajuns la marginea iazului din apropiere, am văzut papucii lui Eric pe mal. Am urlat din toți rărunchii și am sărit în apă fără să gândesc. L-am găsit plutind aproape de stufăriș. L-am tras afară, urlând după ajutor. Vecinul nostru, domnul Ilie, a venit alergând și a sunat la 112. Totul s-a petrecut ca într-un vis urât: ambulanța, paramedicii încercând să-l resusciteze, privirea goală a mamei mele, țipetele mele disperate.

La spital, doctorița m-a privit cu ochi triști și mi-a spus încet: „Îmi pare rău… Nu am putut face nimic.” Am simțit că mă prăbușesc. Lumea mea s-a sfărâmat într-o secundă.

Au urmat zilele acelea groaznice, când casa era plină de oameni care plângeau și șopteau pe la colțuri. Tata m-a luat în brațe și mi-a spus: „Nu e vina ta.” Dar eu nu puteam să-l cred. Cum să nu fie vina mea? Eu trebuia să am grijă de el! Eu trebuia să fiu acolo!

Mihai a venit acasă la înmormântare. Nu ne-am putut privi în ochi. În noaptea aceea, l-am auzit plângând singur în camera lui Eric. A doua zi, mi-a spus printre lacrimi:

— Dacă nu plecam… dacă eram aici…

— Nu e vina ta! am izbucnit. Dar nici nu știam dacă vorbeam cu el sau cu mine însămi.

După ce toți au plecat și casa a rămas goală, m-am trezit singură cu gândurile mele. Mă uitam la jucăriile lui Eric, la hainele lui mici și la desenele lipite pe frigider. Fiecare colț al casei era o rană deschisă.

Mama venea zilnic să mă vadă. Încerca să mă facă să mănânc sau să ies din casă.

— Sorina, trebuie să mergem mai departe…

— Cum? Cum pot? am întrebat-o cu voce stinsă.

— Pentru el… pentru tine… pentru noi toți.

Dar eu nu voiam să merg mai departe. Mă simțeam ca o umbră care bântuie printre amintiri.

Într-o seară, Mihai a venit la mine cu o cutie mică.

— Am găsit asta printre lucrurile lui Eric… E un desen pentru tine.

Pe hârtie era un soare mare și două figurine: una mare și una mică, ținându-se de mână. Sub desen scria stângaci: „Te iubesc, mami.”

Am izbucnit în plâns și Mihai m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp. Am plâns împreună până dimineața.

Au trecut luni până când am reușit să ies din casă fără să simt că mă sufoc. Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți care au pierdut copii. Acolo am întâlnit-o pe Camelia, o mamă care își pierduse fetița într-un accident rutier. Mi-a spus:

— Durerea nu trece niciodată, dar înveți să trăiești cu ea. Și într-o zi vei putea zâmbi din nou fără să te simți vinovată.

Am început să scriu scrisori pentru Eric. Îi povesteam tot ce nu apucasem să-i spun: cât îl iubesc, cât îmi pare rău că nu am fost acolo… Scrisul m-a ajutat să-mi găsesc puțin câte puțin liniștea.

Relația cu Mihai s-a schimbat. Ne-am certat mult la început – fiecare dintre noi căuta un vinovat în celălalt sau în sine însuși. Dar apoi am realizat că doar împreună putem supraviețui acestei tragedii. Am început să vorbim despre Eric fără să plângem neapărat; uneori chiar râdeam amintindu-ne de năzbâtiile lui.

Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Tata a început să vină mai des pe la noi; mama s-a apropiat mai mult de mine decât oricând înainte. Prietenii au rămas aproape sau au dispărut – unii nu știau cum să se poarte cu noi.

Dar cel mai greu a fost să mă iert pe mine însămi. Seara, înainte să adorm, încă aud vocea lui Eric strigând „Mami!” și mă întreb dacă a fost speriat sau dacă m-a iertat pentru că nu am fost acolo.

Acum privesc spre viitor cu teamă și speranță. Poate într-o zi voi avea curajul să fiu mamă din nou. Poate voi reuși să transform durerea asta într-o lecție despre iubire și iertare.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu vina ascunsă în suflet? Cum putem găsi puterea să ne iertăm atunci când viața ne ia tot ce avem mai drag?