Ultimul răsărit pentru Maria: Povestea unei mame care a trebuit să-și ia rămas-bun de la copilul ei pentru a salva alte vieți

— Nu, nu! Nu-mi luați copilul! — am urlat, cu vocea spartă, în timp ce două asistente încercau să mă țină de brațe. Mirosea a dezinfectant și a lacrimi, iar lumina rece a dimineții pătrundea prin geamul mat al salonului de terapie intensivă. Maria, fetița mea de doar doi ani, zăcea nemișcată pe patul alb, cu obrajii palizi și genele lungi, ca niște umbre pe pielea ei translucidă.

— Doamna Ionescu, vă rog… — încerca să mă liniștească doctorul Pavel, dar nu-i mai auzeam cuvintele. Tot ce simțeam era un gol imens în piept, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima cu totul.

Cu o zi înainte, Maria alergase prin parc, râzând cu gura până la urechi, cu părul blond fluturând în vânt. Acum, totul se prăbușise. Un accident stupid — o mașină scăpată de sub control pe trecerea de pietoni. O clipă de neatenție și viața noastră s-a transformat într-un coșmar fără sfârșit.

Soțul meu, Sorin, stătea în colțul camerei, cu pumnii strânși și ochii roșii. Nu mai plângea. Se uscase pe dinăuntru. Mama mea, Elena, încerca să mă țină în brațe, dar eu o respingeam. Nu voiam alinare. Voiam doar să mă trezesc din acest vis urât.

— Ana, trebuie să decizi… — vocea doctorului era blândă, dar fermă. — Maria nu mai are nicio șansă. Dar poate salva alte vieți. Sunt copii care așteaptă un miracol.

Am simțit cum mă prăbușesc pe podea. Cum să aleg? Cum să-mi dau copilul altora? Dar cum să las moartea ei să fie în zadar?

— Nu pot… Nu pot… — șopteam printre suspine.

Sorin s-a apropiat încet și mi-a luat mâna. — Ana, dacă ar fi fost invers? Dacă Maria ar fi avut nevoie? Ai fi vrut ca altcineva să spună „nu”? Am simțit că mă urăsc pentru că îl ascultam. Pentru că avea dreptate.

Au urmat ore de agonie. Telefonul suna mereu — rude, prieteni, toți voiau să știe ce se întâmplă. Unii mă rugau să mă gândesc bine. Alții îmi spuneau că e păcat de sufletul Mariei. Biserica nu vede cu ochi buni astfel de gesturi. Preotul satului mi-a spus la telefon: „Ana, Dumnezeu dă și Dumnezeu ia. Nu te pune împotriva voinței Lui.”

Dar eu nu mai credeam în nimic. Doar în Maria și în ochii ei albaștri care nu se vor mai deschide niciodată.

Într-un final, am semnat hârtiile cu mâna tremurândă. Asistentele au început să cânte încet un cântec de leagăn — „Nani, nani, puiul mamii…” — și am simțit că mă sfâșii pe dinăuntru. Am sărutat-o pe frunte și i-am șoptit: „Iartă-mă, iubita mea. Te iubesc mai mult decât orice pe lume.”

După ce au luat-o, am rămas singură în salonul gol. Am privit patul mic și perna mototolită și am urlat fără sunet până când nu am mai avut aer.

Zilele care au urmat au fost un blur de durere și tăcere. Oamenii veneau cu flori și vorbe goale: „Ești o eroină”, „Maria trăiește prin alții”, „Ai făcut un bine”. Dar nimeni nu știa ce e în sufletul meu.

Sorin s-a închis în el. Mama plângea pe ascuns. Prietena mea cea mai bună, Camelia, m-a întrebat într-o zi:

— Ana, dacă ai putea da timpul înapoi, ai face la fel?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că da. Poate că nu.

Au trecut luni până când am primit o scrisoare anonimă de la o altă mamă: „Copilul meu trăiește datorită Mariei tale. Nu pot decât să-ți mulțumesc și să-ți promit că voi avea grijă de inima ei.”

Am plâns atunci pentru prima dată altfel — cu recunoștință și durere amestecate.

Dar familia mea nu s-a vindecat niciodată complet. Tata încă nu vorbește despre asta. Sora mea m-a acuzat că am cedat prea ușor: „Eu n-aș fi putut!”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea pentru Maria a fost destul de mare sau dacă am trădat-o tocmai atunci când avea nevoie de mine cel mai mult.

Acum, când privesc răsăritul din balconul apartamentului nostru mic din București, mă gândesc la toți părinții care trec prin astfel de alegeri imposibile.

Oare există vreun răspuns corect? Sau doar încercăm să supraviețuim cu ceea ce a mai rămas din noi?