Umbra așteptărilor: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Mama, nu înțelegi! Toți părinții ajută, numai tu… tu niciodată nu poți!
Vocea Ellei răsună în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o amestecam absent. Mâna îmi tremură pe lingură, iar privirea mi se încețoșează. Nu e prima dată când aud reproșul acesta, dar astăzi doare mai tare ca niciodată. Poate pentru că, la 68 de ani, simt că nu mai am puterea să mă apăr.

— Ella, știi bine că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere… Ce vrei să fac? Să mă împrumut ca să-ți dau ție bani?

Ea oftează teatral și-și aruncă telefonul pe masă. Îi văd ochii umezi, dar și încăpățânarea aceea pe care i-am cunoscut-o încă din copilărie.

— Nu vreau să te împrumuți, dar uite la socrii mei! Ne-au dat bani pentru avansul la apartament, ne-au ajutat cu mobila, chiar și cu vacanța la mare… Tu nici măcar nu poți să ne ajuți cu ceva pentru copil!

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Ella e tot ce am pe lume. Am avut-o târziu, după ani de tratamente și rugăciuni. Când am rămas însărcinată la 45 de ani, doctorii mi-au spus că e un miracol. Soțul meu, Gheorghe, a plâns de bucurie. Dar viața nu ne-a răsfățat: el s-a stins când Ella avea doar 14 ani, iar eu am rămas singură cu un copil adolescent și o pensie modestă.

— Ella, nu toți avem norocul socrilor tăi. Ei au afaceri, eu am doar amintiri și o pensie de stat…

— Mereu ai o scuză! Mereu ești victima! — izbucnește ea, ridicându-se brusc de la masă. — Știi ce? Poate că dacă ai fi muncit mai mult sau ai fi fost mai ambițioasă, acum n-ai fi săracă!

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. Îmi amintesc cum am lucrat două schimburi la fabrica de confecții, cum veneam acasă noaptea târziu și îi găteam supă caldă înainte să adorm pe scaun. Cum am renunțat la haine noi ca să-i pot lua ei manuale și haine pentru școală. Dar toate astea par să nu mai conteze.

Ella pleacă trântind ușa. Rămân singură în bucătărie, cu ciorba uitată pe foc și cu un gol imens în suflet. Mă întreb unde am greșit. Oare dragostea mea nu a fost destul? Oare sacrificiile mele nu valorează nimic?

Seara târziu, primesc un mesaj de la ea: „Poate că ar trebui să te gândești cum să ne ajuți mai mult. Toată lumea face asta pentru copiii lor.”

Nu dorm toată noaptea. Mă gândesc la copilăria Ellei — la zilele când îi făceam pachețel cu sandvișuri simple și îi spuneam povești despre bunici ca să-i alin lipsurile. La serile când plângea după tatăl ei și eu încercam să-i fiu și mamă, și tată. La prima ei zi de liceu, când i-am cumpărat pantofi noi din banii strânși luni întregi.

A doua zi, mă duc la farmacie să-mi iau pastilele pentru inimă. Farmacista, doamna Lidia, mă întreabă dacă sunt bine.

— Nu prea… Fata mea zice că nu sunt o mamă bună fiindcă nu pot să-i dau bani.

Lidia oftează:

— Știți câte mame vin aici plângând din același motiv? Copiii din ziua de azi cred că totul li se cuvine… Dar dragostea nu se măsoară în bani.

Zâmbesc amar. Poate că are dreptate, dar rana rămâne.

În weekend vine Ella cu soțul ei, Vlad, și cu micuța Mara. O văd pe nepoata mea alergând prin curte și inima mi se încălzește pentru o clipă. Vlad îmi zâmbește politicos:

— Bunico, ai ceva prăjituri?

— Am făcut chec cu nuci… — răspund eu timid.

Ella mă privește rece:

— Vlad, hai să mergem la ai tăi după masă. Poate ne dau și niște bani pentru grădiniță.

Îmi mușc buzele ca să nu izbucnesc în plâns. Vlad încearcă să detensioneze atmosfera:

— Las-o pe mama ta în pace, Ella. Fiecare ajută cum poate.

Dar Ella nu cedează:

— Nu vezi că nici nu încearcă?

După ce pleacă, rămân din nou singură. Mă uit la fotografiile vechi: eu și Gheorghe tineri, Ella bebeluș în brațele mele, primele ei zile de școală… Îmi dau seama că timpul a trecut fără milă și că distanța dintre generații e mai mare ca oricând.

Într-o seară primesc un telefon neașteptat de la fratele meu, Ionel:

— Maria, am auzit ce s-a întâmplat cu Ella… Sora mea dragă, nu te mai consuma! Ai făcut tot ce-ai putut pentru ea.

Plâng în hohote la telefon.

— Dar dacă are dreptate? Dacă n-am făcut destul?

— Ai făcut tot ce-ai putut! Problema e că lumea s-a schimbat… Copiii cred că părinții trebuie să le dea totul pe tavă.

Mă gândesc mult la vorbele lui Ionel. Poate că am greșit undeva — poate că am protejat-o prea mult sau poate că n-am știut s-o pregătesc pentru greutățile vieții. Sau poate că societatea noastră pune prea mult preț pe bani și prea puțin pe suflet.

Într-o zi îi scriu Ellei o scrisoare:

„Draga mea fată,
Știu că te doare lipsa banilor și știu că uneori te simți nedreptățită față de alții. Dar vreau să-ți amintești că te-am iubit mereu cu toată ființa mea și că am făcut tot ce-am putut pentru tine. Poate n-am avut bani mulți, dar ți-am dat tot sufletul meu. Sper ca într-o zi să înțelegi asta.”

Nu-mi răspunde imediat. Trec zile întregi în care mă gândesc dacă a citit sau nu scrisoarea. Într-o dimineață primesc un mesaj scurt: „Am citit. O să încerc să te înțeleg mai mult.”

Nu știu dacă relația noastră se va vindeca vreodată complet. Dar știu că am făcut tot ce-am putut ca mamă.

Oare chiar trebuie să ne măsurăm dragostea în bani? Sau ar trebui să ne uităm mai adânc în sufletul celor dragi?