Umbra Banilor: Povestea Unei Mame Între Două Lume

— Nu înțelegi, mamă! Toți părinții ajută, numai tu nu poți!
Vocea Ellei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Mâinile îmi tremurau pe cana de faianță, iar inima mi se strângea ca o frunză uscată. Aveam 72 de ani și simțeam că fiecare rid de pe fața mea era o poveste despre sacrificiu, dar pentru ea nu părea să conteze.

— Ella, draga mea, eu și tatăl tău am făcut tot ce am putut… Nu avem afaceri, nu avem vile. Avem doar pensia asta amărâtă și amintirile unei vieți muncite, i-am răspuns încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Ella a oftat teatral și a dat ochii peste cap. — Socrii mei ne-au dat avansul la apartament, ne-au plătit luna de miere, ne ajută cu ratele. Tu nici măcar nu poți să-mi dai bani pentru grădinița lui Vlad! Cum să nu mă simt frustrată?

Mi-am mușcat buza. Vlad era nepotul meu, sufletul meu. Dar pensia mea abia acoperea medicamentele și facturile. Îmi aminteam cum, în urmă cu 30 de ani, am plâns de fericire când am aflat că sunt însărcinată cu Ella. Aveam 45 de ani atunci și toți medicii îmi spuseseră că nu voi putea avea copii. Am crescut-o singură după ce soțul meu s-a stins devreme, muncind ca vânzătoare la alimentara din cartier, făcând economie la orice pentru ca ea să aibă haine curate și cărți noi la școală.

— Ella, nu e drept să mă compari cu socrii tăi. Ei sunt tineri, au firme, eu sunt doar… — Am ezitat, simțind cum vocea mi se rupe.

— Nu vreau să aud scuze! Toată lumea ajută copiii lor. Numai tu… — a izbucnit ea, apoi a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură în bucătărie, cu ecoul reproșurilor ei bătându-mi în tâmple. Am privit spre poza de pe perete: eu și Ella la absolvirea ei de liceu, zâmbind larg. Atunci eram eroul ei. Acum eram doar o povară.

În zilele următoare, Ella nu m-a mai sunat. M-am dus la piață să-i cumpăr lui Vlad mere roșii, dar când am ajuns la ușa lor, mi-a deschis ginerele meu, Radu.

— Maria, cred că e mai bine să nu mai veniți o vreme. Ella e foarte supărată… — mi-a spus el politicos, dar rece.

Am plecat cu sacoșa plină și sufletul gol. Pe drum m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Lenuța.

— Ce-ai pățit, Mario? Pari abătută rău…

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns la piept și mi-a spus:

— Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul. Nu-i vina ta că n-ai bani! Ai dat tot ce-ai avut mai bun.

Dar vorbele ei nu mi-au adus alinare. Seara am stat cu ochii pe tavan, întrebându-mă unde am greșit. Oare dragostea mea nu a fost destul? Oare banii chiar valorează mai mult decât nopțile nedormite lângă patul ei când avea febră? Decât rochița croită dintr-o fustă veche ca să meargă la serbare?

Au trecut săptămâni fără să primesc vești de la Ella. Într-o zi m-a sunat asistenta socială de la primărie:

— Doamnă Maria, fiica dumneavoastră a depus cerere pentru alocație suplimentară pentru Vlad. A menționat că nu are sprijin din partea familiei…

M-am prăbușit pe scaun. Să fi ajuns chiar atât de jos în ochii ei? Să creadă că nu-mi pasă?

Într-o seară ploioasă am decis să-i scriu o scrisoare Ellei. Am pus pe hârtie tot ce n-am avut curaj să-i spun:

„Draga mea fată,

Poate nu am avut niciodată bani mulți, dar ți-am dat tot ce am avut: dragoste, timp și suflet. Îmi pare rău că nu pot să-ți ofer mai mult acum. Dar te rog să nu uiți niciodată cât te-am iubit și cât m-am bucurat că te-am avut târziu în viață. Dacă banii sunt tot ce contează acum… atunci cred că am pierdut ceva mult mai prețios.”

Am pus scrisoarea în cutia poștală a Ellei și am plecat fără să mă uit înapoi.

După câteva zile, am găsit un plic sub ușa mea. Era răspunsul ei:

„Mamă,

Nu știu dacă pot să te iert ușor. M-am simțit mereu mai puțin decât prietenii mei care au părinți bogați. Poate că n-ar trebui să conteze banii atât de mult… Dar uneori doare să vezi că alții au totul pe tavă. Poate într-o zi o să înțeleg mai bine sacrificiile tale.”

Am plâns mult citind aceste rânduri. Poate că nu voi mai fi niciodată eroul Ellei. Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

Dar mă întreb: oare când am ajuns să măsurăm dragostea în bani? Și dacă sacrificiul unei mame nu mai valorează nimic azi… atunci ce ne mai rămâne?