Umbra Banilor: Povestea unei Mame și a Fiicei Sale

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! De ce nu poți să mă ajuți și tu, ca părinții lui Vlad? De ce trebuie să mă simt mereu mai puțin?

Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația. Stătea în fața mea, cu ochii umezi, obrajii roșii de furie și frustrare. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei din bucătăria mea mică, aceeași masă la care am crescut-o singură, după ce tatăl ei s-a stins. Avea doar șase ani atunci. Eu aveam patruzeci și opt și lumea mi se prăbușise. Dar am tras de mine, am muncit la școală până la pensie, am făcut tot ce am putut să-i ofer o copilărie decentă.

— Ana, știi că nu pot… pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Nu e vorba că nu vreau, dar nu am cum…

— Mereu ai o scuză! Mereu! Vlad nici nu trebuie să deschidă gura la ai lui, îi dau bani pentru orice: pentru casă, pentru vacanțe, pentru copil. Iar eu? Eu trebuie să mă uit la fiecare leu și să mă simt ca o povară când vin la tine!

Am simțit cum mă strânge inima. Oare chiar asta simte Ana? Că e o povară? Am avut-o târziu, după ani de tratamente și speranțe spulberate. Când am rămas însărcinată la patruzeci și doi de ani, am crezut că Dumnezeu mi-a dat un dar pe care nu-l meritam. Am pus totul deoparte pentru ea: visele mele, timpul meu, chiar și sănătatea mea. Dar banii… banii nu i-am avut niciodată din belșug.

— Ana, Vlad are noroc cu părinții lui. Au afacerea aia cu materiale de construcții, fac bani frumoși. Eu… eu sunt doar o profesoară pensionară.

— Și ce dacă? Toți ceilalți părinți își ajută copiii! Doar tu… doar tu nu poți!

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul răcit în față și cu un nod în gât care nu voia să plece. M-am ridicat cu greu și am privit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru vechi din Ploiești. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă dragostea mea n-a fost de ajuns.

Seara târziu, m-a sunat prietena mea, Viorica.

— Ce-ai pățit, Maria? Te aud rău la voce.

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, draga mea… copiii din ziua de azi nu mai știu cât costă viața. Îi vezi pe toți pe Facebook cu vacanțe la mare și la munte, cu case renovate de părinți. Dar nimeni nu spune cât s-a muncit pentru fiecare leu!

— Poate că am greșit că n-am putut să-i ofer mai mult…

— N-ai greșit cu nimic! Ai făcut tot ce-ai putut! Dar Ana trebuie să înțeleagă că nu toți părinții sunt la fel. Și că dragostea nu se măsoară în bani.

Am adormit greu în noaptea aceea. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile când corectam lucrări până târziu ca să mai iau un ban în plus; zilele când mergeam pe jos ca să economisesc pentru rechizitele Anei; hainele vechi pe care le purtam ani de zile ca să-i pot lua ei ceva nou de Crăciun. Dar toate astea păreau acum invizibile.

A doua zi, Ana m-a sunat scurt:

— Mamă… scuză-mă pentru ieri. Am avut o zi proastă. Dar tot nu înțeleg de ce nu poți face un efort mai mare pentru noi.

— Ana, dacă aș putea să-ți dau tot ce ai nevoie, aș face-o fără să clipesc. Dar nu pot inventa bani acolo unde nu sunt.

— Poate ar trebui să vinzi apartamentul și să te muți la mine… așa am avea toți de câștigat.

M-a lovit propunerea ei ca un trăsnet. Să vând apartamentul în care am crescut-o? Să renunț la singurul lucru care mi-a rămas de la soțul meu?

— Ana… apartamentul ăsta e tot ce am. E casa noastră…

— Da, dar noi avem nevoie de ajutor acum! Vlad zice că e normal ca părinții să-și sprijine copiii când au nevoie.

Am simțit cum mă sufoc. Oare chiar atât de puțin valorează trecutul nostru? Oare chiar trebuie să-mi vând amintirile ca să fiu o mamă bună?

Zilele au trecut cu greu. Ana a venit tot mai rar pe la mine. Când venea, era mereu grăbită sau nervoasă. Nepoțelul meu, Radu, mă întreba mereu:

— Bunico, de ce nu vii mai des la noi?

Ce să-i spun unui copil de șase ani? Că mama lui e supărată pe mine pentru că nu am bani?

Într-o duminică ploioasă, m-am hotărât să merg la ei fără să anunț. I-am găsit certându-se pe tema banilor.

— Vlad, mama ta ne-a dat iar bani pentru grădiniță! De ce mama mea nu poate?

— Las-o pe maică-ta! E bătrână și vai de capul ei! Nu te mai stresa!

Am intrat încet în sufragerie.

— Ana… Vlad… vă rog să nu vă certați din cauza mea.

Ana s-a uitat la mine cu ochii goi.

— Mamă… tu chiar nu vezi cât de greu ne e?

Am simțit că mă prăbușesc. Am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă m-am gândit: oare chiar atât de mult contează banii într-o familie? Oare sacrificiul unei mame se măsoară doar în sume transferate lunar?

Acum stau singură în apartamentul nostru mic și privesc pozele cu Ana mică, râzând în brațele mele. Mă întreb dacă va veni o zi când va înțelege că dragostea mea n-a avut preț și nici limită.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Oare chiar trebuie să ne vindem trecutul ca să fim apreciați de copiii noștri?